Filosof, savant, om de știință, cercetător… povestea unui termen

Termenii de „șcience” și „scientist” cu sensul folosit azi sunt foarte noi. Ei provin din secolul al XIX-lea. Iar „scientist” se impune abia în a doua parte a secolului al XIX-lea și nu fără a întâmpina o anumită rezistență din partea celor cărora li se părea un termen derogatoriu. Puteți citi aici povestea propunerii lui; și a aventurilor prin care trece până când ajunge să se impună.

Ce se întâmplă până în secolul al XIX-lea. Ei bine, la origini, ceea ce numim noi azi știință se numea filosofie; sau, mai tehnic, filosofie naturală. Filosofia naturală are o istorie fascinantă și componente multiple și complexe. Termenul de „natural” conotează următoarele arii de semnificație:

  • se referă la o reflecție sistematică pe marginea tratatelor lui Aristotel despre natură (libri naturales) – adică Despre cer, Istoria animalelor, Despre părțile animalelor, Despre generare și corupție, Fizica și, eventual (dar aici e o mare dezbatere care durează câteva sute de ani) Despre suflet
  • se referă la o investigare sistematică a Naturii și, eventual, la opoziția tradițională între „natural” și „artificial” (care, în tradiție aristotelică înseamnă o opoziție dintre fenomenele care-și conțin principiul mișcării și cele produse printr-o mișcare impusă „din afară”)
  • se referă la o opoziție sau o delimitare între natural și „supranatural” (în special începând cu secolul al XVII-lea, aceasta e cea mai interesantă semnificație a termenului. Filosoful care se ocupă de filosofia naturală face asta delimitând câmpul său de expertiză de câmpul de expertiză al celui preocupat de lucruri preter-naturale sau supra-naturale).

Galileo, Descartes și Newton se prezintă ca filosofi preocupați de filosofia naturală (iar marea operă a lui Newton se numește Principiile matematice ale filosofiei naturale). În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, dacă investigai Natura și erai în căutarea legilor ei te intitulai filosof (natural philosopher).

Philosophiae Naturalis Principia Mathematica - Wikipedia

Asta nu înseamnă că nu exista termenul de scientia – doar că el însemna ceva diferit. Scientia înseamnă cunoaștere demonstrativă derivată din principii și organizată (silogistic) în mod sistematic. Filosofii se ocupau de mai multe științe – de pildă, Galileo, Descartes și Newton erau preocupați de o știință a mișcării; dar și de o știință a cerurilor; Descartes era în căutarea unei științe despre om (văzut ca un compus de suflet și trup). Evident, Galileo, Descartes, Newton și majoritatea contemporanilor săi se ocupau și de știința sau științele despre Dumnezeu (metafizica, teologia scripturară, teologia naturală, hermeneutica biblică erau doar câteva dintre acestea). Însă, în secolul al XVII-lea, nu există o știință a științelor (Evul Mediu încercase să instaureze teologia acolo, dar e discutabil dacă a reușit). Denumirea pentru activitatea de cercetare sistematică care îngloba mai multe dintre domeniile menționate mai sus rămânea filosofie naturală.

Instituțional, filosofia naturală rămâne pe masă până la începutul secolului XX. Savanții secolului al XIX-lea și începutului de secol XX ocupă, în Anglia, catedre de filosofie naturală. Deci nu profesionalizarea filosofiei atrage după sine apariția unei terminologii noi.

Și atunci cum apare noua pleiadă de termeni? De ce ajung filosofii să revendice denumirea de „om de știință” (man of science)? Și de ce nu le place denumirea mai modestă de „scientist”? Iată ce ar fi de discutat – la seminar, dar poate și într-un șir de posturi ale studenților.

TOP: Cărți de filosofia științei

Am întocmit un top din cărți care au avut, la un anumit moment, un impact asupra domeniului, au introdus întrebări sau perspective noi, au lărgit sau, dimpotrivă, au focalizat dezbaterea. Acest top este perfectibil și așteaptă contribuțiile voastre. Ar fi bine să citiți cât mai multe cărți de pe această listă. Pentru una dintre ele, însă, va trebui să scrieți o recenzie (detalii despre cum se scrie recenzia aici). Iar aici detalii despre cum citim responsabil, cum ne apropiem de o carte, ce trebuie să știm despre autor înainte de a începe și cum găsim ajutoare pentru a descifra și înțelege pe parcursul lecturii.

  1. Pierre Duhem, The Aim and Structure of Physical Theories, Princeton: Princeton University Press, 1991. (găsiți aici ediția originală, în limba franceză)
  2. Ludwik Fleck, The Genesis of the Scientific Fact, Chicago: University of Chicago Press, 1981.
  3. Amos Funkenstein, Theology and Scientific Imagination (tradusă la Humanitas, Teologie și imaginație științifică, 2007), Princeton, Princeton University Press, 1987
  4. Ian Hacking, Representing and intervening
  5. Gerald Holton, Thematic origins of scientific thought, Harvard University Press, 1988
  6. Imre Lakatos, “Falsificationism and the methodology of research programmes”, in Lakatos, The methodology of scientific reseach programmes, Philosophical papers vol. 1, edited by John Worrall, Gregory Currie, CUP, 1978 (reprinted)
  7. Paul Feyerabend, Against Method, London: New Left Books, 1975.
  8. Larry Laudan, Progress and its problems, University of California Press, 1978.
  9. Lorraine Daston, Peter Gallison, Objectivity, MIT Press, 2007.
  10. Nancy Cartwright, How the laws of physics lie, Oxford, Clarendon Press, 1983
  11. Henri Poincare, Știință și ipoteză (ediția originală, Science et hypothese, 1902, de preferat să citiți una dintre edițiile traducerii englezești). Aici o versiune online.
  12. Karl Raymund Popper, Conjectures and refutations (orice ediție). Cartea se poate împrumuta pe Internet text archive (pentru 30 de zile).
  13. Steven Shapin, Simon Schaffer, Leviathan and the Air-Pump: Hobbes, Boyle, and the Experimental Life, Princeton: Princeton University Press, 1985.
  14. William Whewell, A philosophy of inductive sciences (orice ediție. Atenție, are trei volume. Dacă vă apucați de acest studiu serios, veniți să vorbim. Găsiți aici volumele).
  15. David Wootton, The Invention of Science. A New History of the Scientific Revolution, New York: Harper Perennial, 2015.