Lucilius îl salută pe dragul Lucius,
E o muncă zdrobitoare să te prefaci în vânt, să scormonești – precum o coțofană – coroanele de pomi atunci când treci cu gândul printre ele, și azi răpui o petală, mâine poate un fruct, ca în final să te silești cu veștejirea.
Probabil te întrebi la ce m-aș putea referi; ei bine, o poveste veche, asupra căreia ne-am poticnit când suferința mă apăsa într-un mod straniu: e vorba despre moartea prietenului meu, Flaccus[1], și-as minți să spun că soarta nu m-a izbit din nou, subtil, cu aceeași frământare.
E de folosul oricărui om care-și dorește înțelepciunea să privească – precum o pasăre sau chiar un zeu – aspirațiile și preocupările lumii, să le cântărească la justa lor valoarea ca mai apoi să-și poată spune „Da, e efemer tot ce-i în timp și în neant ce-i dinafara lui, căci clipa le redă pe toate!”. Știm bine că prin această clipă, atâta timp cât suntem dedicați totalității ei, ne plasăm în pântecele vieții și implicit în lucrarea naturală, iar moartea, am presupune, face parte la rândul ei din aceeași lucrare; dar dintr-o perspectivă epicureică, această clipă ar trebui să ne îmbucure, iar moartea, atunci când suntem cel mai puțin atenți, pare să lovească exact acolo unde contemplarea sinelui devine insuficientă în fața negurilor lumii externe.
E una să tratăm în mod personal moartea, fie ca inamic sau aliat, dar alta s-o vedem acționând asupra celor dragi, neștiind dacă pentru ei a fost un bine sau mai degrabă un rău. Dacă răspunsul la această întrebare ar fi îngrădit de ignoranța noastră cu privire la pierderea de timp cauzată de contemplarea unui aspect inaccesibil, sau ar consta strict în relația pe care am avut-o cu acești oameni și foloasele pe care le-am extras pe parcurs, atunci am fi absurzi, căci am trata superficial nu doar relația și emoțiile care au izvorât din aceasta, ci chiar persoana în sine.
Vezi tu, sunt pus de multe ori în situații care necesită o abordare mai specifică atunci când vorbim despre moartea unei persoane dragi: acea persoană poate fi un prieten, da, dar poate fi și-un părinte, o soție, sau poate chiar propriul copil. Nouă, filosofilor, ne poate apărea lesne acceptarea morții – în special a celei proprii – iar dacă ne mistuie un tremur atunci când asistăm la cea a persoanelor din jurul nostru, tot putem găsi un leac, căci acestea sunt roadele drumului spre înțelepciune. Dar pentru cei care ne cer ajutorul, devenim apatici atunci când asemănăm moartea unui prieten cu cea a propriului copil. Poate, pentru noi, în marea ecuație cosmică, rezultatul morții pare univoc, dar pentru cei mulți, fiecare emoție își are propriul Apollo și Dionis, ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, moartea fie îi îmbărbătează, fie le răpește ceva. Cu precădere, aceasta le răpește mințile, căci prea puțini sunt cei care știu cum s-o întâmpine neforțat. Însă, atunci când nebunia dispare iar suferința nu mai e podoabă, ce le spunem oamenilor care sunt încă măcinați de pierdere? Și cum ar trebui s-o spunem, fără a inspira silă?
Consider că e esențial ca orice filosof să-și poată revărsa cunoașterea în sprijinul comunității, iar orice înțelept s-o facă din instinct. Însă, poate pentru altă dată, ar trebui să ne gândim dacă nu cumva un astfel de scenariu, cel al consolării unui suflet devastat, se îneacă în propria inutilitate, fiind un fior al cărei patimi zace-n incomunicabil; motiv pentru care ne apare atât de greu să-l încolțim.
—Rămâi cu bine.
Lucilius (Adrian Cetean, Master I Filosofie și Gândire Critică)
[1] Seneca, Scrisori către Luciliu, Humanitas, București, 2020, pp. 193–196. E vorba despre personajul necunoscut din scrisoarea a LXIII-a.
Dana Jalobeanu 