Leibniz despre formarea principiilor, arta descoperirii și teoria științei- discuție de seminar

În acest seminar, vom analiza un fragment din Leibniz, Noi eseuri asupra intelectului omenesc. Textul are forma unui dialog. Unul din personaje, Philaletes, ne prezintă în mod aproximativ pozițiile pe care le adoptă Locke în  Eseu asupra intelectului omenesc, iar Teofil este vocea critică a unui Leibniz ce vrea de fapt să construiească pornind de la concepțiile lui Locke. Noile eseuri acoperă tematici diverse, de la atributele materiei la posibilitatea miracolelor.

Însă noi ne vom ocupa de o discuție recapitulativă despre principii, arta descoperirii și teoria științei. Mai jos găsiți ce am înțeles eu din text.

Philaletes 1: Principiile sunt baza cunoașterii, iar științele sunt construite pornind de la principii cunoscute (matematica e un exemplu). Însă problema e că par să fie două tipuri de principii: unele necesare și universale, iar altele provenite din cunoașterea empirică a particularului. De exemplu, alfăm că corpul nostru este mai mare decât un deget nu în baza principiului universal că ”întregul este mai mare decât partea”, ci pornind de la cercetarea empirică a propriului nostru corp (ceea ce însemană, evident, cercetarea unui particular).

Însă întrebarea e dacă nu e cumva mai degrabă procesul de gândire (”connection of ideas”) cel care ne ajută să construim știința, și nu principiile de la care pornim.

Teofil 1: Este adevărat că formularea de propoziții universale ne ”ușurează” memoria (de pildă, nu e nevoie să demonstrăm o teoremă de mai multe ori etc.). Însă propozițiile universale nu apar direct din cercetarea empirică, pentru că aceasta are de-a face doar cu particulare (e asemenea problemei bazei empirice, de care am vorbit semestrul trecut). Dar uneori se pare că avem principii universale din care derivăm cunoaștere despre particulare, însă aceste principii, din nou, nu provin din surse empirice. Rezultă că aceste principii sunt apriori și că există în mințile fiecăruia dintre noi.

Phil 2: Nu sunt aceste principii apriori de fapt asumpții? Ce ne garantează că nu acceptăm de fapt asumpții nejustifcate (deghizate în principii corecte)? Cum știm că principiile pe care le avem sunt certe? Certitudine vine doar din ”comparison of ideas” (din nou. Să discutăm ce înseamnă termenul).

Teofil 2: Ne referim la principii adevărate, nu la principii acceptate în mod arbitrar (nici măcar Aristotel nu obținea principii în mod arbitrar). De fapt, și principiile cu un grad mai mic de certitudine sunt ok, pentru că ne permit să construim cunoaștere ipotetică (numai că trebuie să nu luăm cunoaștere ipotetică drept cunoaștere certă). Uneori cunoașterea ipotetică poate fi verificată dacă inferențele (numeroase) obținute din principii doar probabile sunt deja cunoscute pornind de la alte principii, certe (de discutat. Ce formă logică am avea aici?).

Euclid nu a reușit să ofere o definiție a dreptei (pentru că nu a găsit una ferită de imaginație, care s-ar baza pe experiență și prin urmare ar fi neadecvată) , ci a folosit două axiome pentru a o descrie. De fapt, știința nu se poate consturi din asocieri și comparații de idei (”agreement and disagreement of ideas”), ci are nevoie de demonstrații (poate cu excepția geometriei practice provizorii). Mai mult decât atât, știința (geometria, de exemplu) servește și drept un fel de medicină a minții, pentru că e un model de gândire corectă (incertitudinea omaginației vs. certitudinea demonstrației). Ba chiar mai mult, geometria se ocupă cu contemplarea adevărurilor eterne și necesare (prin opoziție cu ideile empirice confuze). Peisajul e de fapt ceva mai fine grained: Euclid a acceptat și unele axiome provenite din imaginație, însă a fost atent să le separe de cele certe. Cumva tot e mai bine decât ca geometria să nu fi progresat deloc. 

Phil 3: Începe să înțeleagă de ce cercetarea trebuie modelată după exemplul matematicianului. Poate am putea construi și morala după acelați model.

Teo 3: Într-adevăr.

Phil 4: Însă cunoașterea substanțelor pare a fi de alt tip, pentru că pornește de le experiență. În acest caz, chiar dacă avem intelectul antrenat de modelul matematicienilor, tot n-am putea obține decât cunoaștere probabilă. Așa că se pare că filosofia naturală nu poate deveni știință (tot ce putem face e să tragem niște foloase practice de pe urma istoriilor naturale).

Teo 4: Într-adevăr, nu putem spune că toate subdisciplinele filosofiei naturale vor fi științe. Însă unele sunte, precum știința magneților (dintr-un număr mic de principii obținute din experiență putem explica, dar și prezice, fenoneme? ”from a few assumotions grounded in experience we can demonstrate by rigurous inference a large number of phenomena which do in fact occur in the way we see to be implied by reason”. De discutat).

Phil 5: Atunci morala este o știință  (mai curând decât filosofia naurală). Însă dacă am putea construi știința după modelul discutat aici, am obține și beneficii practice mult mai mari decât cele pe care le avem acum.

Teo 5: Într-adevăr.

Phil 6: Ce ne facem cu ipotezele probabile? Mintea noastră are tendița să generalizeze prea repede.

Teo 6: Arta Descoperirii este asemenea descifrării: uneori avem nevoie și de noroc (”an inspired guess often provides a generous shortcut”). Doar că tot ne mai trebuie și o artă a experimentării (”art of using experiments). Cam așa ceva, dar nu sunt deloc sigur pe interpretarea asta. Voi ce interpretări aveți?

Interesant: Boyle este criticat pentru că ar fi obținut principiul mecanicizării naturii din experimente. Pentru Leibniz, certitudinea acestui principiu poate fi garantată doar apriori (? ”by reason alone”) și nu printr-o artă a experimentrăii.

Phil 7: Chiar dacă am ajuns la idei clare și distincte, încă mai avem de descoperit ideile intermediare, care ne vor ajuta să comparăm primul set de idei. Problema e că ideile intermediare nu vor fi furnizate de către principii.

Teo 7: Axiomele se folosesc, de fapt, pentru a conecta idei (?). Un exemplu cu squaring the circle.

Întrebări de avut în vedere:

1.         Cum arată teoria științei pentru Leibniz? Cum ar arăta ”an ultimate analysis” despre care vorbește Teophil? 

2.         Care sunt diferențele (dar și asemănările) dintre matematici și științele empirice?

3.         Cum obținem principiile?

4.         Ce este ”the comparison of ideas”?

5.         Ce este ”the art of using experiments”?

6.         Cum arată arta descoperirii?

Early modern “technologies”: some preliminary clarifications

Our claim is that enactment is the mechanism behind the transformation of early modern recipes. But we also claim that this was a complex transformation which did not lead in a straightforward or univocal way to scientific experiments. Sometimes, enacting recipes resulted in something different altogether, sometimes we are going to call “technology” (Jalobeanu 2016, Jalobeanu and Matei 2020). This term is not an actor’s category, but a useful historiographic tool.

We take “technology” to be descriptive for a particular class of enacting and recording recipes directed towards the production of new (useful or miraculous) objects. Technologies are interlinked with claims of expertise and with particular kinds of enactment. The experimenter constructing a technology is interested in spelling out the tacit knowledge embodied in a recipe in a way that would allow him to control the result, and to “stabilize” the procedure of enactment in so far it always yields the same result.

Recording technologies also has specific features; unlike recipes, they are much more “transparent” to the reader. They can circulate easier and get easily adopted to other contexts. In this project we intend to investigate a number of early modern technologies. We propose to work with quite diverse examples of technologies of grafting, vegetation and fermentation on the one hand, distillation and separation (including desalinization) on the other; showing how much they differ (and why) from scientific experiments.

What we aim to demonstrate in this project, starting from examples and case studies, is something of a general import, namely that far from being proto-experiments, technologies are the very opposite of experimentation. The knowledge they produced (practical as well as theoretical) is always oriented, depending on the expected result. By contrast, experiments are open-ended. Scientific experimentation begins with recipes, but it evolves by leaving it behind. In the process of enactment, open-ended questions distract the inquirer away from the promised result of the recipe. Instead, the enactment itself becomes something to be questioned and investigated. The experimenter still attempts to spell out tacit knowledge; but it is knowledge of a different kind, knowledge expressed in “why” questions relating to the underlying natural processes taking place in the laboratory. We intend to show, again making use of a large number of examples and case studies, that scientific experimentation began when the experimenter abandoned the recipe and started pursuing in earnest some of the why-questions which emerged in the process of enactment.

Publications

Here are some relevant publications belonging to the members of our team

  1. Dana Jalobeanu (2020). Francis Bacon’s “Perceptive” Instruments, Early Science and Medicine, 25 (6), 594-617.
  2. Dana Jalobeanu (2020). Experiments in the Making: Instruments and Forms of Quantification in Francis Bacon’s Historia Densi et RariEarly Science and Medicine25(4), 360-387. doi: https://doi.org/10.1163/15733823-00254P04
  3. Dana Jalobeanu (2020), Enacting recipes: Francis Bacon and Giovan Battista Della Porta on technologies, experiments and processes of nature, Centaurus, 62 (3) 425-446. https://doi.org/10.1111/1600-0498.12334
  4. Dana Jalobeanu and Oana Matei (2020), Treating plants and laboratories: A chemical history of vegetation in 17th century England, Centaurus, 62 (3) 542-561. https://doi.org/10.1111/1600-0498.12321

Corpus of texts

Since recipes are almost everywhere in early modern Europe, our project could have started with very different sets of textual corpuses. We have decided to begin with texts we know better; texts belonging to a certain “Baconian tradition” of experimental philosophy. This is an opportunistic choice because one has to begin somewhere. But we hope that as the project grows we will grow and diversify our corpus of texts and bring to the attention of the scholarly community a whole set of “ways of enactment” one can meet with in early modern texts.

We have organized our textual corpus in the following clusters, in order to break-up our tasks for the next three years. In each case, we do not aim at a comprehensive survey. We merely aim to select what we will show are interesting (and relevant) examples of “enactment” & transformation of traditional recipes into something new, i.e., either technologies or experiments.

  1. Books of recipes, translations and correspondence relating to the reception, in England, of the second edition of Giovanni Battista della Porta’s Magia naturalis.
    1. The notebooks of Hugh Plat. Lawyer, philosopher and entrepreneur, with an interest in developing technologies and selling patents (in the late sixteenth century and the early seventeenth century). Hugh Platt is extremely important because he is a key actor in the reception  of Della Porta’s Magia naturalis (Mukherjee 2010, 2011) in Englandand he was also a vehicle of transmission of ideas and recipes from Della Porta to Bacon and the Baconians of the seventeenth century. 
    2. Correspondence connected with the publication, in 1658, of the English translation of Della Porta (Natural magick). We claim that this volume is an essential example of the transformation of the recipe format which takes place when a work is put in a new context (of reading and practices). In this case, the context is, as we intent to show, that of the Baconian natural and experimental history. Dana Jalobeanu will continue her investigations of this volume (whose translator and context of publication is, to date, unknown, (Jalobeanu, 2020)).
  2. Readers of the Sylva Sylvarum. The second cluster of texts relate to the reception, publication (of successive editions), translation and circulation of Francis Bacon’s Sylva Sylvarum in seventeenth century Europe. A special attention will be devoted to the “scientific” readers (and editors) of the two books, to the correspondence and manuscript work (and marginalia) they generated. In addition to these (mainly) published works we will work on correspondence and manuscripts.
    1. The manuscripts of John Evelyn concerning trades
    2. The manuscripts of Henry Power. Natural philosopher, mathematician and experimenter, thorough Baconian and supporter of a certain brand of experimental philosophy. Henry Power left extensive manuscript records hosted by the British Library which were never subject to a thorough investigation.

Arta baconiană a descoperirii – discuție de seminar

În acest seminar, vom discuta conceptul baconian de experientia literata, comparându-l cu ce am discutat data trecută despre noul organon (văzut drept sinonim pentru ”interpretarea naturii”). Cele două, ne zice Bacon, formează arta descoperiri/ invenției. Dacă noul organon se ocupă cu formularea de axiome pornind de la experimente (și găsirea de alte experimente pornind de la axiome etc.), ”experiența educată” se vrea o artă a experimentării ce nu formulează axiome. Bacon îi spune ”un fel de perspicacitate” (sagacity), și o mai numește ”vânătoarea lui Pan”.

Dar cum anume ar trebui să funcționeze această artă a experimentării? Bacon o imparte în diferite procedee experimentale, fiecare cu propriile subdiviziuni: variația experimentală (a materiei, a cauzei eficiente, a cantității), repetiția și extinderea experimentală (de ex., rachiul se obține dacă distilăm vin. Dar ce obținem dacă repetăm experimentul și distilăm rachiu?), mutarea (translation) experimentului în cadrul corpuslui de cunoaștere (de la cunoaștere din întâmplare la artă, de la o artă către o altă artă, dintr-o parte a unei arte către o altă parte a aceleiași arte), inversarea experimentului (un experiment făcut pornind de la contrariul altui experiment. De ex., dacă razele soarelui produc căldură atunci când converg printr-o lupă, atunci ce se întîmplă cu razele lunii?), forțarea la limită (compulsion) a experimentului (din ce punct magnetul nu mai poate atrage fierul?), găsirea de aplicații practice ale experimentrăii (application of experiment), experimentarea în conjuncție (coupling of experiments. Efecte ce nu pot fi produse din cauze izolate sunt produse prin conjuncția mai multor cauze), experimentarea pornind de la noroc (chances of experiment. Bacon ne spune că sunt cumva iraționale, pentru că sunt experimente pe care le încercăm pur și simplu fiindcă n-au mai fost încercate, fără alte indicii că am avea ceva mai mult aici. Aceste instanțe sunt un semn că programul baconian este unul cuprinzător, ce nu exclude nimic, în încercarea de împlinire a marilor idealuri experimentale– magnalia naturae – , precum prelungirea vieții, găsirea unui panaceu universal, transmutarea speciilor etc.). O parte dintre aceste instanțe, subliniază Bacon, ne duc, de fapt, mai aproape de noul organon. Ne vom întreba de ce.

Vom discuta și secțiunile despre puterea imaginației, precum și cele despre a doua parte a logicii (sau a artelor raționale), ”inventarea” argumentelor – o serie de procedee prin care nu ”inventăm” nimic nou, dar prin care ne pregătim pentru formularea și cumva detectarea noului. Un fel de ”digestie” a cunoașterii deja obținute, pentru a o pune într-o formă mai ”la îndemână” (readiness).

Câteva întrebări de avut în vedere:

– În ce sens se ocupă cele două ramuri ale artei descoperirii (descoperiea artelor și descoperiea argumentelor) cu descoperirea/invenția ? Sunt două sensuri diferite ? Care ar fi acestea ?

-Ce rol/ problemă presupune imaginația pentru Bacon ?

-De ce elimină Bacon silogismul în fizică ? De ce este el permis în alte ramuri ale cunoașterii, precum politica sau teologia ?

-De ce e Bacon împotriva inducției prin enumerație ?

-Ce este ”experienta educată” ? Prin ce diferă aceasta de noul organon (interpretarea naturii) ?

-De ce consideră Bacon că unele instanțe experimentale sunt mai aproape de noul organon decît de experientia literata ? (de ex. ”compulsion of experiment”).

Formarea principiilor – discuție de seminar

Cum anume obținem principiile unei scientia? Am văzut că, la Aristotel, principiile unui corpus de cunoaștere sunt date și nu pot fi demonstrate în interiorul disciplinei (deși pot fi demonstrate de către alta). O parte din principii sunt prime și sunt parte a metafizicii, însă altele sunt obținute printr-un proces ceva mai enigmatic, denumit epagoge în Analitica Secundă (inducția de tip Socratic, care pornește de la obiecte particulare, grupate în istorii naturale, și ajunge la concepte) (cf.McCaskey 2006, 2020). Pentru Descartes – am văzut la seminar –, conceptele se obțin printr-un soi de introspecție. Există două indicii că am găsit principiile adevărate (sunt clare și distincte, iar restul noțiunilor sunt construite pornind de la ele, și nu viceversa). Descartes susține că mai mulți filosofi au încercat să ofere cunoaștere prin descoperirea adevăratelor principii (numite și ”cauze prime”), dar că pănă la el nimeni n-a reușit.

Am văzut data trecută, în The Advancement of Learning, că Bacon este conștient că, din păcate, ordinea naturii nu este aceeași cu ordinea învățării (ceea ce l-ar putea distinge de Descartes, de pildă). Așa că problematizează îndelung cum anume am putea obține principii într-o lume dominată de idoli ai minții. În acest seminar, vom compara propunerea lui Bacon cu încă o perspectivă, cea a lui Newton, situându-i pe amândoi într-un context mai larg al discuției despre inductio în secolele XVII-XVIII.

Într-o interpretare, Bacon reînvie sensul inductio de formare conceptuală (concept formation) (McCaskey, op. cit.). Vom vedea cum anume putem obține o formă (exemplu ales de el e forma căldurii), prin pași succesivi. În Noul Organon, Bacon se ocupă de inductio prin trei tipuri de tabele (primul pas, cel al istoriei naturale experimentale, este tratat separat, într-un appendix la NO), tabelul prezenței (trecem instanțele unde vedem forma manifestându-se. În cazul căldurii, Bacon trece fel de fel de lucruri, de la razele soarelui la corpuri în descompunere), tabelul absenței (trecem instanțele asemnătoare cu primele, dar în care nu găsim căldură. Razele lunii, de pildă, sunt precum cele ale soarelui, doar că fără căldură),  tabelul aproximării (aici trecem instanțele ce uneori conțin căldură, alteori nu. Precum anotimpurile, de exemplu). De aici, Bacon extrage forma căldurii (căldura e mișcare în expansiune). Ne vom întreba care e forma logică din spatele acestui proces. MsCaskey susține că se obține ceva similar unei definiții prin gen proxim și diferență specifică, dar va trebui să ne uităm cu atenție la procedeul inductiv.

Newton poate fi înscris în același registru al inductio: principiile sunt rezultatul unei arte a descoperirii, denumite deducție din fenomene. Doar că nu prea e clar ce anume e deductiv aici. În cele două manuscrise pe care le vom discuta, Newton ne dă câteva exemple de principii, discutând și felul în care le-a obținut. Principiul omnipotenței divine (și al omniprezenței etc.) se obține din ”the frame of nature” (toate lucrurile sunt atât de perfect construite încât implică existența unui creator, ce are cunoaștere superioară despre natura luminii, a sunetului, culorilor etc.). Principiul impenetrabilității materiei se obține pornind de la ”the light of nature” (de discutat ce ar putea fi asta) combinată cu un fel de experiență cotidiană. Apoi lucrurile devin ceva mai complicate. Principiul  gravitației se obține prin maniera pe care Newton o descrie în celălalt manuscris. Prin analiză (procedeu construit prin analogie cu geometria), Newton trece din experiment în concluzie, ce generează alt experiment, ce va genera o altă concluzie, ce indică alt experiment etc. (construiește o artă a experimentării/descoperirii). Din experimente cu pendule (fenomene), Newton trece la cazul Pământului ce atrage luna și viceversa. La fel se întâmplă cu sateliții lui Jupiter, Saturn, și cometele. În acest punct Newton își consideră inducția completă. Obține principiul gravitației, în virtutea căruia face predicții. Ceva asemănător se petrece și cu principiul porozității corpurilor.

În mod interesant, Newton pare să fie împotriva filosofiei sistematice. Pentru a explica fenomenele, trebuie să folosim procedeele de analiză (formare a conceptelor) și sinteză  (explicare a fenomenelor prin descoperirea cauzelor). Dar aici intervine un vestit dicton Newtonian. Absența unei inducții complete duce la construcția de ipoteze, din care, susține Newton, nu pot rezulta decât ficțiuni. Newton critică încercările sistematizante și grăbite de a explica toate fenomenele. În manieră baconiană, e preferabil să pasăm generațiilor viitoare proiectele de cercetare de care nu avem timp să ne ocupăm.

Câteva întrebări de avut în vedere:

  1. Ce înțelege Bacon prin determinarea formei căldurii?
  2. Ce sunt tabelele baconiene? Ce fel de informație conțin?
  3. Ce este the first vintage?
  4. Ce este deducția din fenomene? (Newton) Care sunt etapele ei și cum funcționează?
  5. Cum obține Newton principiul porozității corpurilor?

Teoria științei la Francis Bacon. Discuție de seminar

În acest seminar, ne vom uita la două calupuri de texte:

  1. Un scurt fragment din AL despre clasificarea cunoașterii

Cele două cărți despre progresul cunoașterii (The Advancement of Learning, abreviat AL, cu varianta mult mai extinsă, De augmentis scientiarum), reprezintă prima parte a proiectului baconian numit Instauratio magna. Această primă parte se vrea un survey al statului științelor. Bacon examinează mai multe discipline, declarându-le cel mai adesea drept insuficient dezvoltate și drept indicative că o reformă ar fi binevenită.

În fragmentele pe care le discutăm, Bacon ne spune că fizica se ocupă de cercetarea cauzelor materială și eficientă, în timp ce metafizica de cauzele formale și finale. Observați limbajul aristotelic, pe care Bacon vrea să-l reformeze.  Metafizica nu mai este disciplina principiilor prime (acesta este Filosofia primă sau universală), ci disciplina care se ocupă cu descoperirea legilor fundamentale ale naturii, pe care Bacon le numește forme. Aceste forme sunt asociate conceptului de ”naturi simple”, ce compun procesele mai complicate ale naturii (în alte cuvinte, Bacon propune un program reducționist). Și nu sunt cu totul rupte de materie (ca exemplu, ne putem gândi al forma cantității – o proprietate abstractă, dar totși mereu vorbim de o cantitate a ceva. Însă asta ar fi de discutat. Alte exemple de forme ar fi densul, rarul, caldul, recele, greul, ușorul, tangibilul, pneumaticul etc.).

Mai mult decât atât, atât fizica, cât și metafizica, au câte două ramuri, una – să-i zicem – teoretică, iar cealaltă practică. Partea practică (Bacon o mai numește ”operativă”) a fizicii e mecanica, în timp ce partea practică a metafizicii e magia naturală. În mod interesant, Bacon susține (atât în AL cât și în alte scrieri) că odată descoperite adevăratele forme ale naturii, rezultatele practice vor fi pe măsură. De pildă, odată ce știm forma aurului, îl vom putea produce în laborator (asemena alchimiștilor, pe care  Bacon îi critică tocmai pentru că încearcă transmutarea aurului în absența cunoașterii formei lui). Termenul pentru aceasta este superinducere (”inducerea formei”, am spune noi).

Un lucru ciudat în aceste pasaje e că Bacon ne spune că matematica este tot parte din metafizică. De ce ar fi așa?

Aș vrea, de asemenea, să ne gândim cum am comenta exemplul următor, având în minte limbajul aristotelic și propunerea lui Bacon de reformă:

”A spune că firele de păr ale genelor sunt dispuse ca într-un gard, pentru a proteja privirea, sau că pielea creaturilor vii este astfel alcătuită pentru a le proteja de căldura sau de frigul excesiv, sau că oasele sunt structuri de rezistenţă pe care sunt construite corpurile crea turilor vii; sau că frunzele copacilor există pentru a proteja fructele, sau că norii există pentru a furniza apa care să ude pământul, sau că pământul este solid pentru a permite susţinerea şi adăpostirea creaturilor vii, şi alte explicaţii asemenea, sunt cele pe care le colectează şi le cercetează metafizica. Însă, în fizică, ele sunt irelevante”.

2. Scurte aforisme din partea I a Noului Organon

Noul Organon este partea a doua (neterminată) a Instauratio Magna. După examinarea diciplinelor pe care o vedem în AL, Bacon ne propune în Noul Organon – ceva ce a fost adesea văzut drept – propria metodologie a științei. Partea întâi este mai curând pars destruens, iar a a doua pars construens. În prima Bacon ne zice care ne sunt impedimentele în cunoaștere (semnificative sunt anticipările pripite pe care mintea umană tinde să le facă, ca într-o inducție incompletă. Bacon le numește chiar așa, anticipările naturii. De aici Bacon elaborează o psihologie a minții decăzute – doctrina idolilor, însoțită de fel de fel de discursuri despre secte filosofice). Partea a doua a NO conține o discuție interesantă despre arguments of hope (uneori invocate pe scurt și în prima parte a NO, arguments of hope sunt cazuri din istoria științei unde am reușit să obținem ceva cunoaștere chiar și în absența metodei corecte. Astfel de cazuri sunt folosite de Bacon drept indicii că nu suntem cu totul pierduți), după care urmează o expunere foarte complicată a celor 27 ”instanțe cu puteri speciale”, un fel de shortcut-uri către forme (pentru că Bacon e conștient că prin inducție prin enumerare nu putem obține cunoaștere certă), precum și un exemplu de cum să obținem o formă, forma căldurii. NO se termină cu o anexă metodologică despre cum să construim o istorie naturală, ce a fost adesea contrastată cu exemplele de istorie naturală pe care Bacon reușește să le scrie.

În acest seminar vom discuta câteva aforisme din partea întâi.

Af.5-31: vom discuta despre anticipări vs. interpretarea naturii, și despre noțiuni comune (aristotelice) ce trebuie reformate.

Af.63- 66: cele trei tipuri de filosofie falsă, școala sofiștilor (Aristotel, care forțează experiența să se potrivească Categoriilor lui), a empiricilor (chimiștii și Gilbert, ce au experimentat prea puțin) și a superstițioșilor (platonicienii, care au amestecat teologia și filosofia naturală, de unde au rezultat atât o filosofie naturală bazată pe imaginație, cât și o religie eretică) .

Af. 66-68: discutăm despre noțiuni comune (prost formate) și relația lor cu intelectul decăzut.