O invitație la călătorie

(fragment din Dana Jalobeanu, Spectacolul filosofiei: măști, oglinzi și exerciții spirituale în Scrisorile lui Seneca)

Unele cărți au nevoie de un ghid; altfel te pierzi în ele. Fie pentru că sunt labirintice și întunecate, ca o pădure în care n-a mai intrat nimeni de multă vreme; fie pentru că sunt cristaline și luminoase ca apa unui râu de munte a cărei strălucire înșelătoare ascunde straturile de adâncime. Dacă lectura neasistată a celor din prima categorie e o orbecăială, pe celelalte le citești cu încântare, și nu bagi de seamă că rămâi, mereu, plutind la suprafață. O carte de acest tip este ceea ce ne-a lăsat Seneca sub denumirea Scrisori morale către Luciliu.

Scrisă la mijlocului primului veac creștin, în împrejurări pe care, așa cum vom vedea, nu le putem caracteriza altfel decât ca dramatice, Scrisorile către Luciliu au rămas, de atunci încoace, una dintre cele mai iubite scrieri antice. Dar și una dintre cele mai înșelătoare. La prima vedere, avem de-a face cu o serie de scrisori cu conținut filosofic pe care un maestru le expediază unui discipol. Sau pe care un prieten mai bătrân le trimite unuia mai tânăr, într-un moment dificil al existenței sale, în punctul din care contemplă bătrânețea și moartea. De pe această poziție, Seneca atacă temele mari ale filosofiei, îmbrăcându-le în haina aparent simplă a reflecției cotidiene și pigmentându-le cu povești și anecdote, situații și personaje, note de lectură și trimiteri care alcătuiesc, împreună, un portret viu al societății romane din primul veac. În același timp, textul ne vorbește despre temporalitate și moarte, despre viața care ți se scurge printre degete, despre lecturi și înțelegerea lumii, despre prietenie, despre onoare și meseria de cetățean, și despre un fel de educație, — azi i-am spune „formare continuă” — fără de care filosoful n-ar fi în stare să țină pasul cu lumea. O educație care ne ajută să gândim, raționalizând, fiecare eveniment și fiecare împrejurare a vieții.  

Deși se ocupă de subiecte care au ceva de spus oamenilor din toate timpurile, Scrisorile au fost citite foarte diferit de la o epocă la alta. Unii au văzut în ele lecții de etică, sau o introducere în filosofie; alții le-au admirat caracterul literar sau finețea paideică; istoricii au găsit în ele prețioase referințe la opere literare și filosofice pierdute; profesorii le-au predat la cursuri de filosofie și literatură, introducere în etică sau istoria filosofiei… ca să nu mai vorbim de faptul că, timp de secole, ele au făcut parte din parcursul educațional ca exemplu de strălucire stilistică (și subiecte grele de examen la latină) sau, mai rău, ca rezervor de cuvinte înțelepte și „precepte de viață”. În ultimele decenii, Seneca a fost redescoperit, în siajul revirimentului studiilor despre stoici și despre „filosofia ca mod de viață”. Iar în ultimii ani asistăm la  o adevărată explozie de studii, articole și ediții care atestă nu doar popularitatea acestui volum ci și faptul că nu e un text atât de simplu precum pare.

Eu m-am întâlnit cu Seneca mai întâi într-un context academic, descoperindu-l atunci când căutam altceva: sursele antice ale ideii moderne de filosofie construită și practicată în comun, în ceea ce Francis Bacon numea o „frăție a luminii” (Brotherhood of Light); o filosofie accesibilă tuturor dar pe care ajung să o practice doar câțiva, într-o comunitate de prieteni, învățători, discipoli, o „frăție” a învățaților de peste tot și din toate timpurile. Cu aceste întrebări m-am apropiat de Seneca și m-am trezit în fața unui continent necunoscut. Mi-am petrecut câțiva ani explorând influențele stoice asupra filosofiei moderne. Citind Seneca atunci, cu mult timp în urmă, mi-am dat imediat seama de complexitatea textelor sale; de faptul că în ele există straturi de suprafață și straturi de profunzime; de strălucirea lor întrucâtva înșelătoare, precum și de faptul că avem în ele un parcurs literar neliniar, ale cărui volute nu sunt întotdeauna ușor de urmat. Cu alte cuvinte, mi-am dat seama că aș avea nevoie, pentru a merge mai departe, de un ghid. Însă n-am trecut mai departe.

Abia mulți ani mai târziu m-am re-întâlnit cu Seneca, într-un context mult mai puțin academic, și anume atunci când mi l-am luat ca tovarăș într-o vacanță la munte. Am decis să citesc Scrisorile nu în relație cu alte texte, ci ca pe un text în sine. Ca pe un text care îmi este adresat în mod direct. În fond, Scrisorile pledează pentru asta. Cititorul este chemat să se substituie adresantului și să intre în acest joc al învățării filosofiei. Să devină Luciliu, măcar pe parcursul lecturii.

Și în acest punct m-am întrebat dacă acesta n-ar putea fi punctul de plecare al unui exercițiu pedagogic. Dacă nu cumva am putea face asta împreună, noi, cititorii, împărtășindu-ne experiențele. Așa s-a născut ideea acestui curs.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s