În acest seminar, ne vom opri asupra a ceea ce, adesea, numim ”turnura istorică” din filosofia științei. Va fi primul din cele câteva seminarii în care vom discuta teoria kuhniană a unei științe care evoluează cumva discontinuu, prin alternanța unor perioade diferite, denumite știință normală, crize și revoluții. În acest prim seminar, ne vom ocupa îndeobște de prima dintre aceste perioade, știința normală.
În Structura revoluțiilor științifice, Kuhn susține că toate științele evoluează în felul următor: în perioda pre-paradigmatică, dintre mai multe grupuri de oameni de știință (numite școli pre-paradigmatice), unul se va organiza într-o comunitate științifică și va asimilia sau va scoate în afara științei celelalte grupuri. Noile reguli și obiceiuri duc, treptat, la articularea științei normale (normal science), care dictează ce este acceptat drept științific, precum și care sunt întrebările la care trebuie să răspundă omul de știință pentru a fi considerat ca atare. Pe această cale, apar o serie de activități specifiice științei normale: savanții sunt angajați într-o perpetuă competiție de rezolvare a unor probleme deosebit de specifice (puzzle-solving), scriu articole (și nu cărți) adresate mai curând colegilor decât publicului (fie el și educat), o parte din cunoaștere este ”codificată” în manuale, iar educația necesară pentru a deveni om de știință este foarte dependentă de ”regulile de joc” ale comunității științifice (aceste reguli sunt mai degrabă transmise decât interogate).
Descrierea oferită de Kuhn perioadelor de știință normală folosește un câmp semantic cu care s-ar putea să fiți mai puțin familiari, și prin urmare va trebui să explicăm o serie de termeni, atât în discuția de seminar, cât și aici, pe blog:
- Puzzle solving
- Mop-up work
- Determining constants
- Articulating the paradigm.
Însă înainte de a discuta pe exemple particulare, ar merita să încercăm să răspundem la niște întrebări mai generale, care să ne ghideze și lectura, și discuția de seminar.
Să pornim de la faptul că, pentru Kuhn, comunitatea științifică și practicile ei par să fie aduse în centrul discuției. În ce fel îl diferențiază asta de tipul de teorie normativă a științei pe care am discutat-o data trecută? Este teoria lui Kuhn descriptivă sau normativă?
Întrebări mai specifice
- Cum se face educația în interiorul științei normale? Ce rol joacă ”manualele” (în sensul mai cuprinzător propus de Kuhn – aici intră mai multe lucrări clasice, precum Fizica lui Aristotel, Almagest-ul lui Ptolemeu, Principia newtoniană etc.)? Care sunt caracteristicile de bază ale acestora? Vă puteți gândi la alte exemple de ”manuale”?
- Ce examene trebuie să treacă învățăcelul pentru a deveni un membru acceptat al comunității științifice?
- Cum se desfășoară concursul de „puzzle solving” dintr-o disciplină și care este rolul său?
- Cum se ajunge la știința normală? Ce înțelege Kuhn prin ”mop-up work”? Care sunt cele trei clase de probleme ce caracterizează știința normală? Putem da niște exemple pentru a înțelege mai bine?
Câteva întrebări filosofice
Kuhn leagă știința normală de conceptul fundamental al teoriei sale despre natura științei, și anume conceptul de paradigmă. Vom încerca, la seminar, să discutăm câteva dintre trăsăturile paradigmelor, așa cum rezultă acestea din practica științei normale (la cursul de data viitoare, vom vedea că aceste caracteristici sunt mai numeroase și mai complicate)
- Dacă ne uităm la fazele prin care se constituie știința normală, putem deja vedea câteva dintre trăsăturile unei paradigme kuhniene. Așa că un prim exercițiu ar fi să punem în contrast științele pre-paradigmatice cu cele paradigmatice (cele în care s-a constituit faza de știință normală).
- Mai apoi, Kuhn ne spune că în anumite domenii s-au succedat deja mai multe paradigme. De pildă, în astronomia clasică am putea eventual vorbi despre o paradigmă ptolemaică (geocentrică) și una copernicană (sau galileano-newtoniană) heliocentrică. Care ar fi diferențele dintre ele? Dar dintre activitățile comunităților angajate în cele două tipuri de știință normală?
- Există și științe în cadrul cărora e încă discutabil dacă s-a stabilizat vreo paradigmă? La ce alte exemple vă puteți gândi?
- Pot exista, pentru Kuhn, observații empirice ”divorțate” de teorie?
- Ce rol joacă școlile pre-paradigmatice? Ce se întâmplă cu acestea după stabilizarea paradigmei?
- Poate noul apărea într-o paradigmă? (Cum e cu posibil ceva nou în știință?)
Dana Jalobeanu 
Referitor la prima intrebare specifica, eu am inteles din textul lui Kuhn ca in viziunea acestuia educatia in interiorul stiintei normale se realizeaza prin cadrul de gandire sau paradigma stiintei respective. Astfel, acest cadru de gandire ar oferi regulile ce trebuie respectate de savanti si i-ar ghida cu privire la ce subiecte merita timpul lor si cum sa le abordeze. Cat despre paradigme, Kuhn ne spune ca pot fi schimbate in timp, doar ca acest proces este unul destul de complex; in orice caz, dezvoltarea stiintelor a fost posibila datorita aparitiei asa-numitelor prime paradigme, ca de exemplu “Principia” lui Newton. Astfel ajungem la rolul acestor “lucrari clasice” in sensul kuhnian de manuale(cum sunt “Fizica” lui Aristotel, “Alma Gest” a lui Ptolemeu sau “Principia” lui Newton); acestea serveau drept cadre de gandire sau paradigme pentru oamenii de stiinta care veneau dupa ei si care doreau sa studieze subiectele respective. Ce le confera acest statut de lucrari de referinta este faptul ca, inaintea aparitiei lor, nu exista in domeniul respectiv un cadru de gandire unanim acceptat de acea comunitate. Cateva caracteristici ale acestor “manuale” pe care le consider sunt: 1) au venit cu ceva nou, sau au reusit sa reinventeze ceea ce era deja existent si vechi 2) prezinta o rigiditate a structurii si a regulilor de aplicabilitate 3) ceea ce le-a diferentiat de alte lucrari asemanatoare si le-a conferit in cele din urma statutul a fost faptul ca au reusit,spre deosebire de acestea, sa rezolve anumite probleme apasatoare din domeniul lor. Alte exemple de “manuale” care imi vin in minte sunt “On the Origin of Species” a lui Darwin, “On the revolutions of the heavinly spheres” a lui Copernic si
lucrarea lui Euclid “Elementele”. Voi ce credeti?
Răzvan, mai degrabă aici am putea spune că identificăm o problemă în textul lui Kuhn. Cărțile fondatoare ale unui domeniu nu au fost niciodată manuale. Nici una din cele citate nu au fost vreodată folosite la universitate pentru a preda/învăța. Oamenii scriau manuale pornind de la ele – simplificând, organizând, netezind asperitățile. La curs v-am arătat manualul de astronomie care a stat la baza formării multor generații de astronomi: Johannes de Sacrobosco, Despre sferă (scris în sec. 13, a folosit ca manual de astronomie până în sec. 17). Am vorbit despre relația în care stătea acest manual cu cartea fondatoare a domeniului, Almagesta lui Ptolemeu. Exact la fel cu Copernic (țineți minte că spuneam despre cartea lui Copernic că e „cartea pe care n-a citit-o nimeni). Tot așa cu Netwton – în secolul 18 se glumea că doar 4 oameni în Europa pot citi Principia. Pentru ceilalți existau expuneri simplificatoare (pentru publicul larg) sau „manuale” (care se predau la universități). Deci: cărțile fondatoare nu sunt manuale. Apoi: deși fondatoare, ele nu sunt foarte citite, așa că merită văzut și discutat în ce fel sunt fondatoare. În sfârșit, explicația ta cu privire la caracteristicile manualelor nu ține, aș zice: pentru că nu așa învățăm din manual. Poate că merită să te gândești cum învățai la liceu din manualul de fizică. Kuhn zice că învățarea este problem-based. Înveți să rezolvi o probilemă și primești pentru acasă, ca teme, probleme asemănătoare. Apoi treci la un alt tip de probleme și tot așa. Înveți să recunoști clase de probleme și să le grupezi în funcție de conceptele generale pe care le tratează. Astfel, îți însușești teoria cumva „bottom-up”. Dacă încerci invers: să înveți pe dinafară conceptele, legile, axiomele, și să încerci să derivezi teoreme și să rezolvi probleme, de obicei nu merge 🙂 Dar poate ar merita încercat.
Două întrebări interesante ridică postul tău: în ce fel sunt fondatoare cărțile fondatoare dacă eu am dreptate și ele nu erau prea citite „în sine”?
A doua: Ce relație există între cărțile fondatoare și manuale? Ce relație există între Elementele lui Euclid și manualele voastre de geometrie de la liceu. A propos: a văzut cineva Elementele lui Euclid?
Înspre finalul seminarului, Alex a ridicat o problemă pe care nu cred că am apucat să o lămurim în mod satisfăcător. Mai precis, întrebarea era dacă demersul lui Kuhn este mai degraba unul descriptiv sau prescriptiv. Răspunsul propriu-zis nu îmi pare să ridice mari dificultăți; cel puțin nu pe baza celor trei capitole pe care le-am discutat astăzi. Kuhn _descrie_ o anumită istorie a științei, propunându-și astfel să scoată la lumină mecanismul general a schimbării științifice. “Normal science” pare să fie o descriere a unei etape din devenirea oricărei științe – nu un deziderat. Chiar și în pasajele în care vorbește despre cum se desfășoară cercetarea înăuntrul unei paradigme (discuție care, cu puțină neatenție, ar putea părea de forma: “cum _trebuie_ să se desfășoare cercetarea”), cred că tonul lui Kuhn nu lasă loc de interpretări. Discuția este una matter of fact, despre literatura științelor normale, ca bun dat: “These three classes of [research directions] exhaust, I think, the literature of normal science, both empirical and theoretical.” Așadar: procedeul lui Kuhn este descriptiv, și nu prescriptiv.
Adevărata problemă cred însă că apare de acum înainte. Am folosit sintagma “o anumită istorie a științei”, și nu întâmplător. Căci dacă procedeul este descriptiv, atunci adevărul concluziilor sale depinde de alegerea fenomenelor pe care le descrie. Teoria lui Kuhn poate fi o teorie corectă numai dacă felul său de a privi istoria științei se dovedește a fi corect. Or, tocmai acesta este motivul pentru care argumentele de la curs – că “revoluția copernicană” a menținut premisele comsologiei platoniciene / aristotelice; că abia Tycho Brache le-a combătut; dar astronomia lui se folosea încă de modelele și uneltele predecesorilor; pe scurt, că istoria astronomiei a fost mai degrabă un proces gradual decât discontinuu – acesta este motivul pentru care Kuhn este pus în dificultate. Dacă faptele sunt altele, descrierea are valoare cel mult de ficțiune posibilă.
Încurcătura ar fi fost evitată dacă Kuhn ar fi derivat concluziile sale din legi necesare ale dezvoltării oricărei științe, presupunând că așa ceva e cu putință; sau dacă s-ar fi mulțumit cu a înainta o teorie prescriptivă. Nu acesta este, însă, cazul.
Ca răspuns la comentariul tău, Alex Olteanu, cred că lucrurile sunt mai complicate. Evident, nu există legi ale dezvoltării istoriei, ci moduri de a ne uita în trecut, „alegându-ne faptele”. Ochelarii cu care ne uităm la trecut sunt premisele noastre istoriografice. De pildă, Kuhn pleacă de la premisa că a existat o revoluție științifică – și definește această revoluție științifică pe larg în cartea lui. Pe urmă, cu acest construct istoriografic, se duce să se uite la documente și să reconstituie evenimente trecute. „Descrierile” rezultate sunt, așa cum ai observat, rezultatul unui complex proces teoretic. Care, cred, are și elemente normative (de pildă, spunem că știința trebuie să fie într-un anumit fel, apoi clasificăm drept științifice doar cele care corespund acestei definții, și ca pseudo-științe restul).