„Noua filosofie”

Teza canonică e că în secolul al XVII-lea are loc o „revoluție științifică” în urma căreia o filosofie naturală tradițională este înlocuită cu altceva, mult mai asemănător cu știința modernă. Acest altceva poartă, în limbajul epociii, numele de „noua filosofie”(naturală). Partizanii ei, de la generația sfârșitului de secol al XVI-lea (Giordano Bruno, Thomaso Campanella, Bernardino Telesio, Petrus Severinus) la generația de aur a secolului al XVII-lea (Francis Bacon, Rene Descartes, Galileo Galilei, Pierre Gassendi) sau la generația cu care a culminat revoluția științifică (Robert Hooke, Isaac Newton) își spuneau – sau erau numiți de alții – novatores. Ceea ce propuneau ei era o foarte declarată nouă filosofie care să înlocuiască filosofia tradițională, „de școală”. Aceasta din urmă era denumită „filosofie aristotelică” nu pentru că ar fi fost exclusiv bazată pe citirea și interpretarea scrierilor aristotelice ci pentru că descindea dintr-o mare sinteză medievală fondată pe Aristotel, sinteză care articulase chiar vocabularul filosofiei aristotelice. Înlocuirea filosofiei aristotelice nu era un lucru simplu. Ea presupunea o mare reformă a limbajului filosofic, o schimbare radicală a tipului de întrebări, a tipului de investigație a naturii etc.

Elementul de noutate, afirmația răspicată a noului, conștiința că produc o reformă sunt atât de vizibile în scrierile filosofilor modernității timpurii, încăt i-au determinat pe istoricii filosofiei să citească apariția modernității în cheia unui eveniment revoluționar.

Cum e cu putință ceva nou?

Image result for Kepler astronomia nova
Johannes Kepler, Astronomia nova

Dacă vă gândiți puțin, noul este peste tot în secolul al XVII-lea. Johannes Kepler publică în 1604 un tratat-manifest despre „noua astronomie” . Titlul lui Kepler e programatic: Noua astronomie sau fizica celestă, o nouă știință a cerurilor care să conțină nu doar partea descriptivă, sau „salvarea fenomenelor” și și o știință a „cauzelor” care produc mișcările corpurilor cerești.

Francis Bacon publică în 1620 o altă scriere programatică și revoluționară (în raport cu cunoașterea moștenită) pe care o denumește Noul Organon (Noul Organon este de fapt partea a II-a a unui tratat cu un nume și mai revoluționar, Instauratio magnaMarea instaurare). După cum îi spune și titlul, Bacon promite, în Novum organum scientiarum o nouă logică post- sau anti-aristotelică (de fapt, o logică a descoperirii, a producerii științelor, adică o „nouă” și reformată teorie a științei – ce vrea Bacon nu e să scrie o nouă silogistică, ci doar să rescrie Analitica secundă).

Revoluție sau reformă?

The title page illustration of Novum Organum

O revoluție științifică, o schimbare radicală de paradigmă; dar și un eveniment programatic, conștientizat ca atare de către cei care l-au provocat: cum să înțelegem acest fenomen? Se vorbește despre „nașterea modernității” sau „formarea minții moderne” (un mod de a vorbi foarte popular la sfârșitul secolului trecut). Se vorbește, desigur, despre „revoluția științifică”, o știință înțeleasă în sens foarte larg și denumită, generic, „noua filosofie” (Dana Jalobeanu, Inventarea modernității, Capitolul 5). Dar noii filosofi nu se prea înțeleg între ei. Propunerile lor sunt adesea în conflict; între ei se nasc alianțe și controverse, multiple dezbateri. Peisajul filosofic al secolului al XVII-lea este divizat în școli și secte filosofice: cartezieni, gassendiști, neo-stoici, epicureici, neo-platoniști, Platoniștii de la Cambridge, sceptici…. iar mai târziu, newtonieni. La începutul secolului al XVIII-lea, un eseist briliant rezuma astfel situația:

A Frenchman who arrives in London, will find philosophy, like everything else, very much changed there.  He had left the world a plenum, and he now finds it a vacuum.  At Paris the universe is seen composed of vortices of subtile matter; but nothing like it is seen in London.  In France, it is the pressure of the moon that causes the tides; but in England it is the sea that gravitates towards the moon; so that when you think that the moon should make it flood with us, those gentlemen fancy it should be ebb, which very unluckily cannot be proved.  For to be able to do this, it is necessary the moon and the tides should have been inquired into at the very instant of the creation.

You will observe farther, that the sun, which in France is said to have nothing to do in the affair, comes in here for very near a quarter of its assistance.  According to your Cartesians, everything is performed by an impulsion, of which we have very little notion; and according to Sir Isaac Newton, it is by an attraction, the cause of which is as much unknown to us.  At Paris you imagine that the earth is shaped like a melon, or of an oblique figure; at London it has an oblate one.  A Cartesian declares that light exists in the air; but a Newtonian asserts that it comes from the sun in six minutes and a half.  The several operations of your chemistry are performed by acids, alkalies and subtile matter; but attraction prevails even in chemistry among the English.

The very essence of things is totally changed.  You neither are agreed upon the definition of the soul, nor on that of matter.  Descartes, as I observed in my last, maintains that the soul is the same thing with thought, and Mr. Locke has given a pretty good proof of the contrary.

Image result for voltaire letters on england

Textul de mai sus aparține unei cărți de popularizare a noii filosofii. Iar autorul ei monsieur de Voltaire este el însuși un partizan declarat al newtonianismului. Însă Letters to the English, scrisorile-eseu cu care Voltaire popularizează noua filosofie, ne prezintă o mare diversitate de secte filosofice aflate în plin război peste care se ridică, depășindu-le, filosofia newtoniană. Însă nici măcar aceasta nu poate pune capăt războiului sau crizei filosofice. Criza, sectarianismul sunt astfel văzute ca o caracteristică a filosofiei secolului al XVII-lea. Nu prea seamănă a revoluție științifică, nu? E intereastant că într-una dintre cele mai interesante și mai importante cărți despre această perioadă scrise în prima parte a secolului XX, Edwin Arthur Burtt (Metaphysical fountations of modern science) remarcă ceva destul de similar:

One of the most curious and exasperating features of this whole magnificent movement is that none of its great representatives appears to have known with satisfying clarity just what he was doing or how he was doing it. (Burtt, Metaphysical foundations, p. 203)

Situația din secolul al XVII-lea seamănă mai curând (așa cum au remarcat mai mulți istorici ai filosofiei) cu situația generată de Reforma protestantă. Biserica catolică (aristotelianismul) este mai întâi atacată de un front comun grupat în spatele lui Luther: aceștia sunt reformatorii. Curând, însă, partidul reformatorilor se rupe: apar lutherani, calviniști, melanchthonieni etc. (așa cum în filosofie apar cartezienii, gassendiștii, baconienii, platonicienii etc.). Sectarianismul filosofic pare să fie o caracteristică a secolului al XVII-lea.

Dar oare doar a secolului al XVII-lea? Cum era înainte? În definitiv, filosofii s-au certat între ei întotdeanua. O întrebare interesantă ar fi cum se deosebesc școlile filosofice (aristotelicieni, platoniști) de sectele filosofice (cartezieni, gassendiști, newtonieni). Ce caracterizează o sectă?

Vom vedea pe parcursul acestui curs că filosofia secolului al XVII-lea este preocupată într-un mod foarte sistematic de un set de întrebări care nu mai reprezintă, azi, centrul preocupărilor noastre. Întrebări legate de cum se produce eroarea. Este cunoașterea posibilă? Putem ajunge la certitudine? Cum și de ce ne înșelăm? Ce ne înșeală? Cum se ajunge la sectarianism?

Limbajul folosit pentru a descrie eroare este adesea unul medical: se vorbește despre nebunie, căderea minții în stăpânirea pasiunilor, idolatrie. Bacon va folosi termenul de „idoli” în încercarea de a clasifica erorile. Și parcă nimeni nu este mai critic decât el cu privire la efectele nocive ale speculației (Jalobeanu 2018).

Revoluția științifică și istoriografiile modernității: istoria științei și istoria filosofiei

Teza revoluției științifice a fost foarte contestată în ultimii ani. Interesant, ea a început prin a fi contestată la sfârșitul secolului trecut de către istoricii științei; istoricii filosofiei au mai păstrat însă o vreme categoria de „revoluție științifică” pentru a marca marea transformare care are loc în secolul al XVII-lea. Dar s-ar putea ca acest lucru să se datoreze mai curând felului în care nu știm cum să explicăm mai bine marea transformare a secolului al XVII-lea. Dacă vă uitați în două cărți de referință: Cambridge History of Science (vol.III, despre sec. al XVII-lea) nu veți găsi nici o discuție în termeni de „revoluție”. Așa cum a fost remarcat adesea, termenul de „revoluție științifică” nici măcar nu apare în acesastă istorie de referință a științei moderne. Prin contrast, Cambridge History of Philosophy in the Seventeenth Century face adesea apel la această categorie istoriografică. (Luthy, 1999)

Înnoirea (sau decăderea) lumii

Kepler și Bacon nu sunt singurii care exploatează, în scrierile lor, valențele „noului”. Galileo publică în 1610 un mic text revoluționar în care ne povestește că a văzut lucruri noi, lucruri pe care nu le-a mai văzut nimeni niciodată: sateliții lui Jupiter, nenumărate stele din Calea Lactee, invizibile cu ochiul liber, munții și văile de pe lună. Totul, cu ajutorul unui „spion ocular” care avea să fie numit mai târziu telescop. La mijlocul secolului al XVII-lea, Robert Hooke și Antoine van Leuveenhoek afirmă că au descoperit o lume nouă „în mic” – creaturi invizibile, pe care microscopul ni le aduce în fața ochilor, structurile detaliate ale constituenților materiei etc.

Nu toți filosofii sunt entuziasmați în fața contemplării acestor lumi necunoscute. Există și cei înspăimântați de ele. Cei cărora li se pare că infinitul mare și infinitul mic detronează ființa umană din poziția sa centrală în economia creației. Există cei cărora infinitul le dă fiori (ca Pascal) sau cei care exhilarează în fața unei infinități de infinituri mari sau mici (ca Leibniz).

Cine sunt novatores?

Cine sunt cei care au produs, însă, această revoluție? Cine sunt toți acești novatores? De unii ați învățat la alte cursuri de istoria filosofiei, de alții nu – deși ar fi meritat. Primul curs va trece în revistă personajele cu care vom lucra în acest semestru. Vom vedea mai întâi cine erau partizanii filosofiei aristotelice cu care se războiau novatores, vom vedea apoi câteva portrete de novatores, întrebându-ne ce aveau ei în comun. Scopul acestui curs introductiv este să cartografieze teritoriul de care ne vom ocupa un semestru întreg.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s