Omul de știință. De la începutul modernității până în secolul al XIX-lea

Costel Cristian

Multitudinea de termeni folosiți pentru definirea noțiunilor din sfera științei este rezultatul popularității de care s-a bucurat știința în modernitate. În secolul al XIX-lea, în special, termenul „știință” începe să desemneze totalitatea cercetărilor cu privire la natură, dar și ceva de tipul „adevăratei cunoașteri” pe care o putem găsi doar în lumea materială.

Thomas Huxley, de pildă, susține că, în epoca modernă, cunoașterea de tip științific exercită o influență care se răsfrânge nu doar asupra vieții individului luat ca atare sau asupra prosperității economice, ci și asupra felului în care gândim viața sau concepem universul, fie că această influență se manifestă la nivel conștient sau inconștient.[1]

E mai complicat însă în cazul termenului de man of science, sau ,,bărbat de știință”. Folosirea acestuia este departe de a fi coerentă la începutul epocii moderne. Steven Shapin consideră că putem vorbi de trei caractere ale omului de știință, care traversează secolele XVII și XVIII. Omul de știință la începutul epocii moderne era cineva cu un mare  interes pentru teologia naturală. Era adesea supranumit și the godly naturalist. Știința în acest context religios nu reprezintă decât un instrument ce vine în sprijinul teologiei: ,,Omul este creat cu scopul de a studia operele Creatorului astfel încât să poată observa în ele semnele evidente ale înțelepciunii Divine[2], iar Joseph Pristely susținea în secolul XVIII că omul de știință, pentru a deveni cu adevărat virtuos,  nu trebuie decât să contemple creația Divină. Celelalte două imagini ale omului de știință, the moral philosopher și the polite philosopher of nature sunt angrenate cu precădere în sfera socială.

Bernard le Bovier de Fontenelle

Imaginea omului de știință ca filosof moral apare în secolul al XVIII-lea, unde treptat se stinge influența teologiei naturale, iar un nou arhetip științific intră în scenă, și anume omul de știință virtuos. Acesta își dedica întreaga viață cunoașterii naturale, și era perceput drept un om simplu, onest și iubitor al adevărului din natură. Un astfel de personaj a fost Bernard Le Bovier de Fontenelle. Figură marcantă pentru începutul secolul al XVIII-lea,  Fontenelle s-a consacrat împreună cu alți gânditori francezi – precum Marquis de Condorcet, Jean-Jacques Dortous de Mairan sau Jean-Paul Grandjean de Fouchy — prin elogiile aduse celor ce demonstrau o dedicare științifică ce nu  urmărește scopuri materiale sau laudative (de pildă Bernoulli, Bouguer, Euler). Aceștia sunt asemuiți cu marii eroi romani sau greci ai antichității, precum stoicii Marcus Cato și Sertorius. Elogiile au fost realizate între anii 1699 și 1791, iar aspectul inedit pe care îl aduc constă în faptul că ele trasează o legătură precisă între personajele antichității și oamenii de știință din secolul al XVIII-lea, al căror numitor comun ar fi fost adevărul de tip științific.

Joseph Addison

Elogiile lui Fontenelle nu au fost importante doar pentru societatea științifică din acele vremuri, ci au avut un impact mult mai semnificativ. Se poate chiar afirma că au servit  drept pod între comunitatea științifică și societate în genere.[3]  Pe de altă parte, Shapin ne oferă o perspectivă diferită asupra caracterului filosofului natural politicos. Acesta ne este prezentat dreptsimilar cu  filosoful moral, în sensul în care ambii demonstrează devotament și vocație pentru cunoașterea lumii naturale, iar caracterul politeții omului de știință era important pentru societatea modernă de la începutul secolului al XVIII-lea. Așa cum ne subliniază și Joseph Addison în Spectatorul, omul care dovedește o imaginație politicoasă are parte de plăceri mult mai înalte comparativ cu cel vulgar, și totodată are capacitatea de a vedea lumea dintr-o altă lumină, care-i conferă posibilitatea de a descoperi în ea numeroase plăceri ”care se ascund de generalitatea omenririi”.[4]

 Cu toate acestea, ne putem întreba ce importanță are comportamentul social definit drept a fi ”civilizat” sau ”necivilizat” în raport cu studiul lumii naturale. Ce greutate au normele sociale pentru omul de știință în contextul istoric al secolului al XVIII-lea?  Shapin susține că încă din perioada antică s-a schițat un conflict între caracterul virtuos, sfânt, al celui care este angajat social și se conformează convențiilor sociale, pe de o parte, și caracterul necivilizat, pe de alta. Întrebarea ”De ce parte a baricadei ar trebui să se situeze omul învățat?”, (ar trebui el să urmeze propriile reguli sau ar trebui să se înfățișeze ca un cetățean model?) a dus la recunoașterea valorii omului de știință și a utilității acestuia în societate, dezvoltându-se implicit o nouă filosofie naturală orientată exclusiv  către interesul societății. O astfel de filosofie naturală, care îmbracă forma certitudinii și utilității în societate, a fost posibilă pentru că au existat numeroase critici la adresa cunoașterii scolastice, care nu se angaja în viața practică, iar concepțiile filosofice etalate de aceasta ajung să fie considerate doar simple bolboroseli intelectuale, dogmatice. Gânditori moderni ca Descartes, Bacon, sau Hobbes au încercat să înlăture această tensiune printr-o reformă metodologică și conceptuală a cunoașterii naturale. Aceștia își propun să elimine subiectivitatea și orice formă de interes personal din procesul filosofic. Rezultatul e o nouă filosofie naturală, care îi  oferea celui ce o practica un rol de membru distins în societatea civilă.

Așadar, omul de știință a reprezentat un rol social care-și justifica importanța, pe de-o parte, prin modul în care se angaja în demersul cunoașterii științifice, fiind un personaj simplu, onest în cercetările lui, având drept scop adevărul științific. Pe de altă parte, realizările omului de știință sunt în concordanță cu regulile sociale, totodată activând exclusiv în folosul practic al societății civile, unde cunoașterea naturală capătă o formă apropiată de ce am numi prin termenul de ”utilitarism” .

Dar cum rămâne cu relația dintre termenul de filosofie și știință, au acești termeni înțelesuri diferite?

Dacă stăruim asupra manierei în care erau folosiți termenii de filosofie și știință spre sfârșitul secolului XVIII, începutul sec. XIX, observăm că în afara cadrului instituțional termenul de filosofie  este interșanjabil cu cel de știință. De exemplu, existau domenii precum: filosofie experimentală, știință experimentală, știință morală sau filosofie morală. Acest lucru s-a putut petrecedeoarece orice cunoaștere obținută prin aplicarea experimentului și a observației este de factură științifică.[5]

Termenii care reușesc să apară în jurul noțiunii de știință, precum scientist sau man of science, au suportat diverse critici, începând cu secolul XIX. De pildă, cei ce foloseau termenul de men of science se delimitau de celelalte domenii precum poezia, teologia sau arta, care ajung să prezinte o semnificație culturală mult mai pregnantă comparativ cu științele naturale[6]. Întreaga concepție despre omul de știință care-i conferea acestuia o poziție și un rol cert în societate, în secolul XVII și XVIII, se prăbușește. Astfel, omul de știință ajunge să nu mai fie considerat nici drept, nici pios, nici virtuos. Începutul secolului al XIX-lea ne propune  un om de știință neutru din punct de vedere moral, sau, cel puțin, pe picior de egalitate cu ceilalți membri ai societății.

Sintagma men of science capătă un aspect formal la sfârșitul secolului XIX, folosindu-se în special în scrieri sau în discursuri de tipul: ,,Cu ajutorul unui mare număr de intelectuali și oameni de știință”[7]. Așadar, cel mai probabil expresia de man o science era favorabilă celor ce voiau să-și etaleze prestigiul și onoarea de care ar fi dat dovadă fiindcă studiau știința.


[1] Thomas Huxley – Science and Culture;

[2] Steven Shapin – The Image of the Man of Science in Roy Porter – The Cambridge History of Science, The Eighteenth Century Volume 4, Cambridge University Press, 2004, p. 164;

[3] Charles B. Paul – Science and Immortality, The Eloges of the Paris Academy of Science (1699-1791), University of California Press, 1980, p. 1;

[4] Steven Shapin – The Image of the Man of Science in Roy Porter – The Cambridge History of Science, The Eighteenth Century Volume 4, Cambridge University Press, 2004, p. 172, apud, Joseph Addison, The Spectator, 21 June 1712, in Addison, Essays of Joseph Addison, ed. Sir James George; Frazer, 2 vols. (London: Macmillan, 1915);.

[5] Sydney Ross – Scientist, the story of a word, p. 69;.

[6] Idem,p. 70, apud J. Ruskin – Ariadne Florentina 1878 in Works ed. Cook and Wedderburn, London 1906, vol xxii, p. 396;

[7] Idem p. 75.

2 thoughts on “Omul de știință. De la începutul modernității până în secolul al XIX-lea

  1. Foarte intersant. Aș avea doar două obiecții. Prima, la caracterizarea omului de știință ca „simplu” (aș zice că pentru Huxley acesta e un atribut foarte complex :). A doua este cea cu privire la știința liberă de valori și la morala omului de știință care devine similară cu morala omului „simplu” (inserat în societate). Nu cumva omul de știință huxleian aspiră la ceva din moralitatea și pietatea pe care le au anterior cunoscătorii naturii? Știința rămâne o vocație, cu toate atributele care țin de asta, până la începutul secolului XX. Sau nu?

    1. Într-adevăr pentru Huxley omul de știință este complex dacă ne referim la ceea ce întreprinde acesta pentru cunoașterea științifică, însă dacă vorbim despre cum apare el în societate, sau cum își afișează această ,,complexitate”, putem spune că este extrem de angajat în cercetarea științifică iar această angajare duce la o onestitate pentru ceea ce înseamnă adevăr științific. Prin urmare omul de știință este simplu datorită faptului că este autentic în demersurile sale și nu caută să se împlinească pe plan material sau chiar social, nu urmărește să fie o personalitate.
      Despre a doua obiecție: omul de știință huxleian tinde, într-adevăr spre acea moralitate din trecut doar că moralitatea nu mai reprezintă un țel al societății. Cu alte cuvinte nu este de ajuns pentru societatea secolului XVIII-XIX să fii un bun teoretician, era necesară o întrebuințare practică, utilă a realizărilor oamenilor de știință.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s