Paul Popescu
În acest articol, îmi propun să argumentez faptul că filosoful analitic este un om de legătură dintre cele două culturi, și anume cultura științelor și cea a umanioarelor. Acesta nu aparține pe deplin niciuneia, iar cercetările sale transcend dihotomia realist (man of science) sau umanist . Acesta are interesul teoretic specific omului de știință, dar metoda sa de cercetare nu este una empirică, și nici nu cercetează arii specifice ale științelor (e.g. chimia, biologia, fizica etc), ci este mai degrabă interesat de implicațiile pe care le au descoperirile din aceste discipline în reflecția filosofică. De asemenea, interesul filosofului analitic pentru logică îl diferențiază pe acesta de filosofii din alte timpuri sau curente, prin faptul că acesta țintește către o precizie aproape matematică în cercetările sale. În acest sens, voi arăta că analiza logică a limbajului servește drept punte între cele două culturi.
Pe parcursul acestui articol, înțeleg filosofia analitică în modul în care o înțelege și Nenad Miščević adică în sens larg, pentru a mă referi la acele școli de gândire filosofică unificate prin uzul logicii, fie ea formală sau informală, și care sunt în mod explicit orientate către realizarea de argumente ale căror premise sunt în mod obișnuit acceptate, plauzibile sau inspirate din științe. De asemenea, o altă trăsătură fundamentală a școlii de gândire analitică este claritatea scrierilor și a prezentării argumentelor și conceptelor.[1] Mai doresc să subliniez că tradiția analitică vede filosofia ca fiind în mod esențial rațională, și astfel mai apropiată de științe decât de arte și religie.[2]
Este convențional acceptat că filosofia analitică se naște odată cu Begriffsschrift, lucrarea magistrală a lui Gottlob Frege, prin care acesta își propunea să spargă dominația cuvântului asupra minții umane, formând un nou sistem logic ce avea să-l înlocuiască pe cel vechi (i.e. cel aristotelic). Astfel, psihologismul nu stă la baza ideilor lui Frege, lucru observabil și în alte lucrări ale sale, precum Fundamentele Aritmeticii, unde critică pozițiile psihologiste cu privire la conceptul de număr[3] Motivația pentru acest lucru a fost dorința sa de a demonstra că întreaga matematică poate fi redusă la logică, teorie ce poartă numele de logicism. Pentru acest lucru, a fost nevoie de introducerea cuantificatorilor, un pas crucial în dezvoltarea ulterioară a logicii. Bertrand Russell a urmat proiectul lui Frege, spunând că printr-o analiză mai atentă a limbajului majoritatea problemelor filosofice vor dispărea, de exemplu probleme legate de uzul limbajului, logică sau întemeierea cunoașterii. Articolul său On Denoting este cel care setează metodologia analizei limbajului, specifică acestei perioade. De asemenea, deși semnalează o contradicție în teoria logicistă a lui Frege, Russell îi va continua proiectul, rezultatul concretizându-se în lucrarea Principia Mathematica, realizată împreună cu Alfred North Whitehead.
Astfel, atât Russell cât și Frege sunt în concordanță cu știința, utilizând ustensile logicii pentru a se raporta la diverse probleme filosofice.
De asemenea, interesul lor pentru științele logicii și matematicii îi diferențiază fundamental de filosofii continentali, care foloseau istoria filosofiei și hermeneutica ca puncte de plecare în demersurile lor. Filosofii continentalii din Germania și Franța puneau metafizica și experiența personală la baza demersurilor lor filosofice. Pe lângă acest lucru, în filosofia continentală se remarcă un stil eseistic de scriere care nu avea ca scop argumentația logică, ci mai degrabă finețea literară și chiar transmiterea de mesaje politice.[4] Poate una dintre cele mai influente lucrări ale filosofiei contintale este cartea Ființă și Timp scrisă de filosoful german Martin Heidegger. Stephen Mulhall, un comentator contemporan al acestei lucrări, punctează pe parcursul cărții sale ,,Routledge philosophy guidebook to Heidegger and Being and time“ faptul că argumentele principale ale lui Heidegger nu sunt exprimate clar, așa cum se întâmplă în cazul lucrărilor de filosofie analitică, ci mai degrabă sunt ascunse în textul lucrării. Este nevoie deci ca cititorul să facă o analiza atentă a textului pentru a descoperi argumentele principale și tezele pe care Heidegger încearcă să le susțină.[5]
Se observă astfel caracterul aproape literar al lucrării Ființă și Timp, atât de diferit de cel similar cu lucrările științifice ale lucrărilor filosofilor analitici contemporani cu Heidegger precum Frege, Russel și G. E. Moore. Un critic celebru al acestui stil de filosofare este Rudolf Carnap, care prin textul său The Elimination of Metaphysics Through Logical Analysis of Language va ataca metodologia folosită de către Heidegger și alți reprezentați ai curentului fenomenologic.[6] Carnap se va lega de modul neclar în care Heidegger folosește cuvinte care formează propoziții lipsite de sens, precum nimicul nimicește. Acesta este și o critică adusă la adresa stilului metaforic utilizat de unii filosofi continentali.
Cu toate acestea, filosoful analitic contemporan, prin lucrările pe care le redactează, reprezintă o punte între realiști și umaniști prin faptul că lucrările sale sunt de interes atât pentru filosofi cât și pentru oamenii de știință. Voi lua o lucrare recentă pentru a susține acest punct de vedere, și anume Handbook of Analytic Philosophy of Medicine. Medicina nu a fost analizată din punct de vedere epistemologic sau logic, deși au avut loc reflecții pe această temă încă de la începuturile gândirii umane. Filosofia analitică aduce noi reflecții în discuție, precum fundamentarea și natura cunoașterii medicale. În lucrare este susținută ideea că în manualele de medicină întâlnim deseori expresii neclare (Fuzzy). Voi lua un exemplu, și anume propoziția
P = Angina pectorală este deseori cauzata de arterioscleroza cardiacă. Printr-o analiză a acestei propoziții, observăm că din punct de vedere sintactic ea poate fi exprimată în următoarele moduri:
- Deseori, angina pectorală apare dacă este prezentă arteroscleroza cardiacă
- Deseori, arterioscleroza cardiacă este prezentă dacă apare angina pectorală
- Dacă arterioscleroza cardiacă este prezentă, atunci deseori poate apărea angina pectorală
- Dacă angina pectorală apare, atunci desori arterioscleroza este prezentă.
Folosind limbajul logicii, unde A ≡ ,,arterioscleroza cardiacă este prezentă” , B ≡ ,,apare angina pectorală” , ∇ este operatorul vaguității, care în acest sens capătă sensul ,,deseori” iar ,,→” este implicația materială (i.e. dacă A atunci B) obținem următoarele formalizări corespondente primelor patru propoziții:
- ∇(A → B)
- ∇(B → A)
- A→∇ B
- B →∇A
În mod clar, sintaxa afectează semantica, iar prin faptul că putem obține patru formalizări diferite ale aceleiași propoziții deducem că această propoziție este neclară și poate fi interpretată în patru moduri diferite. Acest lucru a devenit clar datorită analizei limbajului[7], metoda la care v-am propus să ne uităm.
Consecințele epistemologice sunt profunde, deoarece cunoașterea din manualele de medicină este una propozițională, iar propozițiile trebuie să fie cât mai clare și lipsite de vaguități. Prin urmare, Filosoful analitic reușește să arate când o propoziție este vagă, iar cu ajutorul acestei informații medicul poate reformula propoziția în așa fel încât să fie eliminate aceste vaguități.
Acesta este unul dintre argumentele pentru care filosoful analitic este o punte între cele două culturi. O analiză precum cea de mai sus este de interes și pentru filosofi, care sunt interesați de natura cunoașterii în genere, dar și pentru omul de știință (i.e. medicul), care își poate îmbunătății uzul limajului în așa fel încât propozițiile pe care le scrie în manualele medicale să fie cât mai clare.
[1] Cu toate acestea, așa cum punctează și William Blattner, unii filosofi considerați continentali utilizau totuși ustensilele logicii (e.g. Husserl a avut o reflecție puternică asupra subiectelor de interes pentru filosofii analitici precum logica și matematica ) și nu toți filosofii analitici folosesc întotdeauna un limbaj foarte clar.
[2] Miščević, Nenad. “Philosophy between science and the humanities.” Topoi 25, no. 1-2 (2006): 57-61.
[3] Frege, Gottlob. The foundations of arithmetic: A logico-mathematical enquiry into the concept of number. Northwestern University Press, 1980.
[4] Idem.
[5] Mulhall, Stephen. The Routledge guidebook to Heidegger’s being and time. Routledge, 2013.
[6] Carnap, Rudolf. “The elimination of metaphysics through logical analysis of language.” (1932).
[7] Sadegh-Zadeh, Kazem. “Handbook of analytic philosophy of medicine.” (2012). PP. 423-435
Dana Jalobeanu 
Referitor la exemplul din medicina cu propozitia P: “Angina pectorală este deseori cauzata de arterioscleroza cardiacă.” : cum poate fi aceasta reformulata incat sa elimini vaguitatea ei? Mai bine spus, poate fi reformulata si clarificata? Arati ca poate fi interpretata in 4 moduri diferite ca sa sustii ideea ca filosoful analitic ii poate arata medicului o posibila problema de exprimare/definire, dar nu spui explicit cum propozitia P poate fi exprimata mai clar. Sunt constient ca nu esti medic si totodata sunt de acord cu tine, acest demers al filosofului analitic a ajutat mult in clarificarea unor notiuni esentiale in diferite stiinte, dar voiam sa expun ideea ca unele notiuni si concepte nu pot fi clarificate deoarece cunoasterea din acea disciplina nu a avansat intr-atat de mult cat sa permita acel lucru. Raportandu-ma la exemplul de fata (sunt sigur ca sunt si altele de acest fel), pot sa afirm ca nu stim clar ce cauzeaza angina pectorala, dar din observatiile intreprinse pana acum, s-a observat ca arterioscleroza cardiaca este una din cauzele principale ale acestei conditii, astfel ar trebui sa ma multumesc cu atat. Astfel, ar fi ok din punct de vedere stiintific sa spun ca angina pectorala este deseori cauzata de arterioscleroza cardiaca. Doar voiam sa subliniez faptul ca trebuie avut in vedere si nivelul de cunoastere din domeniul respectiv atunci cand analizam contributiile filosofului analitic in stiinte prin demersul de analiza a limbajului.
De acord că savantul are nevoie să își clarifice limbajul. Dar oare are nevoie pentru asta de filosoful analitic? Unii autori văd știința ca pe o continuă încercare de clarificare a limbajului (se scrie foarte mult în ultima vreme despre formarea conceptelor științifice și modalitățile în care acestea sunt definite, redefinite, clarificate pe măsură ce teoriile progresează).
Problema principala a savantului este obtinerea cunoasterii sistematice despre lume. Referitor la problema expusa de dvs, cred ca ar fi extrem de important sa ne intrebam: In ce masura clarificarea limbajului ar ajuta la avansul cunoasterii? Paul ne-a aratat in articol cum poate fi util filosoful analitic, insa consider ca o analiza mai detaliata ar fi necesara pentru a determina exact cat de mult poate fi util filosoful analitic omului de stiinta in demersul sau si pentru a vedea, in ultima instanta, daca intr-adevar are nevoie de acesta. S-ar putea contura doua pozitii principale cu privire la acest subiect.
Una ar sustine ca savantul, prin propriul sau travaliu mental, prin insusi demersul stiintific ar ajunge, treptat, la o explicitare cat mai clara a notiunilor ce il intereseaza, in tandem cu avansul stiintific. Rolul filosofului analitic ar fi, in acest sens, unul de decor. Mai mult, s-ar putea argumenta ca orice intrerupere a travaliului stiintific ar afecta negativ procesul cunoasterii, mai ales cand cel ce intervine nu este un om de stiinta de asemenea (astfel putem imputa posibilul contra-argument ce ar afirma ca filosoful analitic ar fi de ajutor din punct de vedere temporal in cunoasterea stiintifica). Deci, din acest punct de vedere, savantul nu ar avea nevoie de filosoful analitic. Numesc aceasta viziune asupra problemei pozitia determinista (in stiinta, succesul ar fi determinat doar de consistenta cu care se realizeaza procesul cunoasterii stiintifice). Totusi, o intrebare ramane. Ce e de facut atunci ca sa ajutam omul de stiinta? Raspunsul e, din acest punct de vedere, evident: mai multi oameni de stiinta si mai multe cercetari pe aceeasi problema, mai putini filosofi analitici.
Pe de alta parte, putem adopta o pozitie mai generala si neutra, as indrazni sa o numesc pozitia realista. In aceasta ordine de idei, consider ca filosoful analitic ar putea fi de ajutor savantului, insa aceasta relatie nu ar presupune necesitatea. Cu alte cuvinte, da, filosoful analitic l-ar putea ajuta pe savant in a clarifica limbajul stiintific, insa savantul nu ar avea nevoie neaparata de acesta. Subscriu acestei pozitii intrucat mi se pare cea mai aproape de simtul ratiunii.
Pana acum am vazut ca avem aceste doua moduri de a aborda problema de fata. Daca ne uitam mai atent, observam ca le-am putea situa intr-un cadru cronologic abstract: la extrema negativa, avem pozitia determinista(dupa cum am numit-o), care ar sustine practic ca implicarea filosofului analitic in clarificarea limbajului folosit de omul de stiinta ar avea un efect negativ; deci categoric savantul nu are nevoie de filosoful analitic. La mijloc am avea pozitia realista, care ar sustine ca savantul ar putea avea nevoie de filosoful analitic, dar acest lucru nu este necesar. Cu alte cuvinte, filosoful analitic i-ar putea fi util savantului, insa importanta sa nu ar fi atat de mare pe cat s-ar vrea. Daca urmam cursul logic al acestui paragraf, realizam ca o intrebare ramane: Ce se afla la celalalt capat? Totodata, raspunsul vine si el la pachet: ne-am da seama ca la cealalata extrema se afla o pozitie ce ar afirma categoric necesitatea filosofului analitic. Care ar fi asumptiile si conditiile unei astfel de viziuni? Ce argumente care sa sustina o astfel de viziune am putea aduce? Dar contra-argumente?
Doresc sa las discutia deschisa in acest sens (astept comentarii), intrucat aceasta e o interventie si nu un eseu per-se. Recunosc, m-am lungit foarte mult, dar scopul pe care il aveam initial era sa schitez cateva modalitati prin care putem raspunde la intrebarea: Are nevoie omul de stiinta ca sa-si clarifice limbajul de filosoful analitic? Un alt lucru foarte important pe care trebuie sa il mentionez e ca miza lui Paul era sa arate cum poate fi util filosoful analitic (prin analiza limbajului, constituind acea punte de legatura). Daca analiza limbajului constituie aceasta punte si daca aceasta punte este macar necesara, e o miza diferita, cel putin sub anumite aspecte. Si un ultim aspect pe care voiam sa-l ating se leaga cu modul cum privim limbajul in relatie cu stiinta. Desi sunt de acord ca un limbaj cat mai clar e necesar in stiinta, consider ca n-ar trebui sa privim stiinta doar in acest cadru al limbajului deoarece i-am limita foarte mult potentialul(sau ne-am limita noua potentialul de a avansa stiintific).
Voi in ce cadru de interpretare al filosofului analitic v-ati situa?