Scrisorile închipuite ale lui Lucilius

Preluând titlul unei superbe colecții de poezii (Vasile Voiculescu, Sonetele închipuite ale lui Shakespeare) iată mai jos o selecție a celor mai bune dintre reconstrucțiile operate de studenții masteratului de Filosofie și gândire critică la cursul Arta de a pune întrebări. Ei au avut ca temă reconstituirea „scrisorilor lipsă” ale lui Lucilius către Seneca. Ce întrebări a pus Lucilius? Care au fost întrebările care au declanșat și susținut corespondența? Învățând să reconstruim întrebările lui Lucilius am deprins, împreună, „arta de a pune întrebări”.

Nu avem o colecție completă de scrisori – unele au ieșit mai bine, altele mai puțin bine – unele sunt mai clare și mai convingătoare, altele mai literare; unele sunt evocatoare, altele interogative. Fiecare dintre scrisorile de mai jos este, însă, rezultat al reflecției susținute și al rescrierii încăpățânate (unele au trecut prin 3-4 versiuni pentru a ajunge la ceea ce puteți citi mai jos).

Scrisoarea 3

(Ada Cepan)

Dragul meu Seneca,

Recunosc că ceea ce mi-ai scris m-a însuflețit și am să fac din sfaturile tale piatră de temelie a purtării mele de acum înainte. Eforturile îmi vor fi îndreptate către a atinge înțelepciunea, căci nesăbuit este acela care are la îndemână uneltele pentru a construi un templu dar nu le folosește.

I-am încredințat unui prieten scrisorile pentru tine. Când vă veți întâlni dar, rogu-te, nu vorbi cu el despre toate câte mă privesc pentru că nici eu însumi nu obișnuiesc. Îl iubesc, vorbim mult, însă niciodată nu mă dezgolesc până la ultimul secret în fața lui și în fața nimănui.

Prietenii îți sunt un dar. Poate chiar un dar de la zei. Îmi este clară importanța lor. Fără ei nici progresul nostru nu ar exista. Totuși, lumea aceasta este plină de primejdii și vorbim cu teama că orice spunem, oricât de neînsemnat sau nevinovat, poate să îți facă mult rău pentru că până și pereții parcă au urechi. Și asta mă duce la întrebările la care caut un răspuns la tine: Cum își alege un înțelept prieteniile? Cine îți poate fi prieten? Cum aleg să mă încred în prietenia cuiva? Cum știu că darurile pe care le primesc de la ei nu sunt otrăvite? Luminează-mi, Seneca, aceste gânduri și spune-mi, care este calea bună de urmat?

Primește această epistolă cu gândul meu de dor.

Al tău,

Lucilius

Scrisoarea 3

(Florin Blass)

Lucilius îl salută pe mentorul său Seneca,

Ce e prietenia Seneca? Ce înseamnă a fi prietenul cuiva? E vorba despre încredere? A avea încredere deplină în cineva? E vorba de iubire? E un cuvânt frumos prieten a fi prieten; dar oare poți să pui întregul tău suflet în palmele cuiva, altul decât tine? Îi poți încredința oare cele mai lăuntrice și personale gânduri cuiva doar pentru un cuvânt frumos? Prieten… desigur, e legat de Prietenie, dar oare până la idee nu este foarte mult? Cum spunea Socrate? “Frumoase sunt toate cele frumoase prin Frumos”, așa și Prietenia. E o idee. Tot o idee abstractă și de neatins pentru noi, cum sunt Frumosul, Binele, Iubirea, Adevărul… avem acces doar la mici părți, incomplete și vagi a ceea ce înseamnă ele. Cuvântul prieten nu e diferit, cuvântul prieten nu înseamnă Prietenie! Atunci de ce să vreau să deschid unui simplu cuvânt, poarta sufletului meu? Nu sunt eu adevăratul meu prieten? Nu sunt eu cel ce mă cunoaște cel mai bine și cu care vorbesc când am nevoie? De ce aș mai avea nevoie de un altul, care poate se va sătura de mine cândva, care mă va putea trăda știindu-mi toate secretele. Sau poate va râde de mine cu alți “prieteni”, complici de-ai lui. Pot avea încredere în cineva, dar oare până unde merge asta? Uite, cel ce-ți aduce aceste scrisori are încrederea mea; i-am încredințat lui cuvintele acestea către tine, dar totuși nu vorbi cu el despre mine în felul în care ști a vorbi despre mine. Este prietenul meu, dar doar atât, cu această limită, nu văd de ce ar trebui să știe tot ce știu eu despre mine, cu ce m-ar ajuta? Prietenia e un ideal Seneca, ceva spre care tânjim toți, dar nu primim decât firimituri. Nu-i oare la fel și Iubirea, ruda ei? Nu ne face ea să suferim?

Rămâi cu bine

Letter 16

(Florin Ghiniță)

From Lucilius to Seneca

Greetings

            Indeed, I did hear of that custom as well, that of adding to the opening words of a letter phrases such as “If you are doing well, that’s good; I am doing well myself,” and for a while, some time ago, I also used to write those opening words whenever I would send a letter. But, you see, for me, wishing for someone to be doing well implies both their physical and mental well-being. And while I do agree that a strong and healthy mind is very important, one cannot simply ignore their body and focus exclusively on it, for a frail body does not befit a great mind, as it would become more of a burden than if they took some time to ensure the well-being of their body, even if that would be exhaustive for the moment. Such physical exercises help in preventing the premature settlement of the pains that make home in a person’s body once enough time passes by, which also hinder the proper functioning of the mind in certain matters. Perhaps, indeed, a strict regimen  would be of no use for every person, but at least some slight effort one makes in this regard is to be considered a necessity, followed, just as you have said, by study and respite. As for my voice, I truly believe to have exercised it more than it was the case, this being one of the many blessings of my profession, if I am to call it so. In what regards the present that you have given me in the last letter, I do agree that it is truly important for one to be grateful for the things they have, for it is the greed that might appear when people want more than they already have attained that makes them unhappy, and not the lack of the things they desire in itself. I shall thus do just as you have said, and I can but only hope that it will finally bring me the true feeling of fulfilment that everyone should desire to obtain.

            And for the same purpose, dear friend, what else do you believe is of importance in ensuring one has a happy and fulfilled life and what steps shall one take in order to achieve that purpose and to better himself? I will promptly follow any indication that you give to me, do whatever you tell me and speak of the things that you say I shall bring into discussion with everyone willing to listen about the questions in matter. For it is the truth that my words are trying to convey to you, regarding those that I have written of so far, and it is your trust and help that they are asking for, regarding how I shall look at myself and react to what it is given to me to see. For I know not how I shall judge the progress I have made, if any at all, and whether the manner I tried to approach Philosophy has been the right one, and if so, I look forward to reaching the point where the self-improvement that comes from studying it will allow me to achieve wisdom and excellence of mind. Unless, of course, the Gods have decided a different fate for me. For what could I do to change what has been ordained to me, if fortune does not give me the chance to choose? With such constrains in mind, is it worth in the end to even begin going on this path? My mind grows weary due to these concerns, my friend. What I am convinced of is that happiness and wisdom do not reside in any sort of material wealth, and thus, it is an exercise of futility to dedicate oneself to obtaining such things. I shall, however, try to avoid any desire that presents itself as a source of happiness but which seems to never be able to reach an end point in terms of the things that it makes me desire.

            I shall wait for your advice to reach me in our next written encounter, as it has done for so many times before.

            Farewell.

Scrisoarea 19

(Florin Blass)

Lucilius salută pe Seneca,

Am obosit Seneca. Vorbeai de bătrânețe și împlinire. Suntem acolo. Am desăvârșit călătoria cea frumoasă, dar cu ce preț? Suntem iată, sus, pe vârful talazului, de unde ne vede oricine dorește să ridice ochii, exemple de urmat sau aspirații pentru ceilalți, dar prizonieri. Nu mai văd cale de întoarcere. Posibilitatea ascunderii în anonimat este pierdută pentru noi, pentru că amintirea strălucirii noastre va dăinui, iar ceea ce am făcut ne va aduce mereu în față din izvoarele  memoriei. Așa se întâmplă când ești semnificativ, ieșit din pâcla ordinarului. Cum pot oare scăpa din această paradoxală strâmtoare ce pare altfel o încununare a virtuților urcată pe un piedestal imens? Cum oare pot redeveni Lucilius cel liniștit și seren? De-ar răsări din spuma mării o mică insulă între talazuri, acolo spiritul aș vrea să-mi ostoiesc. Dar el, aidoma unui vas semeț ce m-a purtat prin viață atât de sus, nu vrea să eșueze. Cum oare să cârmesc ?

Rămâi cu bine

Letter 34

Florin Ghiniță

From Lucilius to Seneca

Greetings

            I can now see what you were referring to, in connection with the sayings of those of our school, that there are no words of advice of more value than others, but all rare equal parts of that knowledge which those who have reached it in the past have given to us, so that we can use it, spread it further and add to it ourselves, when our minds have gotten to the point where they have achieved wisdom. And for this reason, one should not merely pick one maxim or another, but look for the whole knowledge, for one should choose to sail downstream if they wish to get to the place where more waterways unite, not against the current, to reach only a small stream, especially when they find themselves close to the sea. And once they reach that place without any boundaries, there will be no more constraints that might have previously prevented them from attaining wisdom. But even so, can one claim to have any knowledge of something when they have not spent much time to try and fully understand it and then further spread it, not in the same way someone else before him wrote or said it, but in the way he himself understood the subject matter? And even then, one cannot claim to have reached wisdom if he cannot present his own point of view regarding things, for no knowledge is attained by simply agreeing to what someone else had said, but quite the opposite. The truth can only be found out through scrutiny and conflict between such ideas.

            I do not mean to say that everything people have agreed upon must suddenly be doubted, but rather that one should look at the knowledge that is available to them and see whether there might be certain things they see in a different way, and follow that path to either prove or disprove their beliefs or assumptions, and also be grateful that they were gifted with the prior knowledge that they could analyse in such a manner, in the same way that I am grateful for the advice that you have offered me in helping me attain wisdom. For one who wanders the wilderness without following a path is likely to get lost. Less so, however, when one has a guide and a friend to help them in their trials. But why say more? When it comes to following the advice of a good person that desires nothing but my welfare and for whom I desire the same, I am willing all the time to do whatever I can to make sure I learn from the wise advice that he so selflessly provides me with, in my pursuit for wisdom and goodness. But is this the way in which a person who has achieved that state would see things? How would you consider such a person to be like? And in that regard, do you believe I am on the right path so far? And if not, what shall I do in order to persevere in my pursuit?

            I shall wait for your advice and I hope, my dear friend, that this letter finds you in good health.

            Farewell.

**Fragmentele scrise cu Italics sunt citate directe preluate din Scrisorile lui Seneca aferente scrisorilor redactate in cadrul exercitiului pe care ne-am propus sa il urmam.

Scrisoarea 55

Florin Blass

Lucilius salută pe Seneca,

Îmi spui tu, dragule Seneca, că cine stă pe culme va fi lovit și nu de trăznet doar, dar știm asta nu-i așa? O resimțim continuu, iar îndrăzneala și curajul să facem pașii înapoi pentru repaos nu ne lipsește căci spiritul ne este viguros. E greu însă acum să facem pașii pe care natura ne-a învățat să-i facem; i-am uitat. Am ocolit să-i facem și acum nu mai putem pentru că nu mai știm; la fel e și cu mersul pentru cel ce zace. Iar noi din cauza suficienței suferim; prea multul și prea plinul ne-au îndestulat și parcă n-am avut nevoie de alte căi, iar fără exercițiul greului și al furtunii, din prea mult bine, la urgie, precum limanul ne vom sfărâma. Acum drumul de întors e greu, căci urmele s-au șters, iar în anonimat, cum tu ai fost de acord, e imposibil pentru noi să ne ascundem, efect al devenirii noastre. Dar zi-mi Seneca, un pas în spate ca Vatia, de ce nu am putea să facem? Să ne retragem în toată gloria, în spatele zidurilor de virtute ce strălucesc și-or dăinui în ochii lor, poate găsim acolo tihna. Vorbesc de noi Seneca, nu de mine și cred c-ai observat, căci eu te întreb pe tine, iar tu îmi ești aidoma, ești gândul meu și acel prieten ce mă însoțește pretutindeni, cu care am depășit hotare și trepte am urcat.

Rămâi cu bine

Scrisoarea 87

(Alexandra Postolache)

Lucilius îl salută pe învățătorul său Seneca

Dragul meu învățător,

Nu de puține ori îmi vin în minte două întrebări esențiale pentru traiul nostru. Acestea ar fi: de ce existăm și cui îi suntem datori pentru existența lumii? Iar imediat mă întreb ce sau cine definește o viață morală? Conducătorul cetății, conducătorul familiei?

Am aceste întrebări și în fața ochilor și chiar dacă nu le găsesc răspunsul, știu că îmi face bine să le privesc.

Și dacă ne trăim viața după învățăturile unui conducător, în dorința de a urma virtutea, dragul meu Seneca, tu care ești atât de aproape de conducătorul nostru, spune-mi ce definește un conducător înțelept și moral? Este un înțelept care îi povățuiește pe cei slabi, care le arată ce este folositor și nefolositor, care se asigură că nu le lipsește nimic oamenilor?

Cum putem crea o viață armonioasă în cetate? Cum putem trăi cu toții împreună, astfel încât să ducem o viață morală și potrivnică naturii? Găsesc că fiecare dintre noi are rolul său, dar ce îl face pe un om să fie bun și iscusit în ale vieții sau să fie un adevărat înțelept? Iar în final, care este sălașul binelui și cine va fi cel care va cunoaște fericirea?

În așteptarea răspunsurilor tale, rămân să meditez asupra întrebărilor mele de început.

Al tău,

Lucilius

Scrisoarea 120

(Marinela Leca)

Lucilius il salută pe Seneca

Iata, bunul meu prieten, am desăvârșit călătoria! Pe calea ce-am ales sa o străbatem, spre culmile virtuții,  cu greu si anevoie am răzbit! Am atins culmea, măreția acestei  lumi se  întinde la picioarele noastre, privim de sus tot ce se trece, în ochii altora, drept măreție umană.  Mai sus de noi doar Zeul stapaneste.Drumul spre culmile virtuții  este prăpăstios si plin de trudă, cărările sunt aspre si greu de străbatut.  La răscruci stau gramadă plăcerile lumești, care ne ademenesc, ne cheamă la ele ;  tot ce-i stralucitor si surazator: averile, plăcerile, frumusețea, belșugul, ambiția. Când bunăstarea te abate din drum, nu mai este cu putință să te opui. Cât de diferite sunt cele doua  drumuri!   Drumul celor ce coboară spre placere, te duce in jos, e  lin, iar drumul celor ce urcă spre virtute, e greu, la deal, e aspru,  anevoios  si plin de umilință, se parcurge cu capul plecat.  Trebuie să alegem calea cea  grea, să fugim de ceea ce ne atrage, și să ne eîndreptăm spre ceea cene loveste.  Ne este totul potrivnic la urcare: efortul, durerea, umilinta, rabdarea, sărăcia voioasă (despre care vorbește Epicur)..

Capătul drumului e sus, pe culme,  acolo ajunge doar cel  desăvârsit, stăpân pe viața lui, cel care nu și-a ocărât soarta și nu a întâmpinat întristat întâmplarile vieții ce i-au fost date, le-a îndurat pe toate ți nu s-a plâns de povara nenorocirilor, a fost mereu iîmpăcat cu sine,  senin,  ca o lumina .  Nimic nu meritî mai mult admirația noastră decâtspiritul drept și bun, iar față de un spirit desăvârșit, nimic nu-i mai presus!  Deasupra desăvârșirii se află doar judecata și intelectul zeului.  

O viață închinată binelui este adevăratul rost al vieții noastre. Cualte cuvinte, putem spune ca ne naștem pentru a înfăptui binele pe drumul vietii. Dar, dacă este așa, ar însemna că binele acesta este în noi sau cu noi – într-o formă sau alta – de când venim pe lume. Ne este propriu, caracteristic. Sau nu? Cum am ajuns noi să cunoaștem binele?

Scrisoarea 120

(Raluca Safta)

Lucilius îl salută pe Seneca

            Deunăzi, întorcându-mă dintr-o scurtă călătorie, am zărit la poarta cetății un om vrednic de muncă întinzând mâna după milostenie. Sub povața epistolei tale trecute, m-am întrebat dacă se cuvine un act de binefacere sau dacă, în așa împrejurare, ținerea în frâu a acestei porniri reprezintă mai degrabă săvârșirea binelui. Apoi am socotit că judecata mea poate a fost pripită, dacă sărmanul avea vreun beteșug pe care nu l-am observat? Mă întreb încă, Seneca, în ce fel deosebim binele de fapte care doar se confundă cu virtuțile, care în aparență fac bine, dar sunt înjositoare și nedemne?

Virtutea este binele desăvârșit, prin care se împlinește fericirea vieții[1], spui tu. Dar dragul meu prieten, mă întreb: binele și virtutea în ce fel au luat naștere? Darul filosofiei ne îndeamnă către cunoaștere și adevăr. E de folos, deci, să pătrundem întemeierea lor. Este oare valoarea morală o înzestrare naturală, pe care puțini sunt cei aleși să o trăiască? Îi este îngăduit vreunei părți a spiritului nostru să deslușească și să cultive binele într-un chip firesc?

Cercetez această temă cântărind dacă anumite fapte demne de laudă sunt îndeajuns pentru a deosebi caracterul omului virtuos. Am întâlnit ieri un general îndelung elogiat pentru curajul insuflat oastei lui și pentru purtarile sale ferme, dar binevoitoare față de soldați. Eu însumi nutream pentru el mare admirație și respect. Dar a folosit prilejul întâlnirii noastre numai pentru a se mândri cu pedepse de o strașnică și inutilă cruzime îndreptate împotriva sclavilor săi. Era de nerecunoscut. Se poate ca sufletul omului să arate într-un fel și moravurile lui într-altul? De bună seamă că binele desăvârșit nu e la îndemâna omului oarecare: ca generalul, el se leapădă de virtute după cum consideră că o cer împrejurările sau după propriile obiceiuri nesăbuite. Am hotărât, la rându-mi, să transpun pentru totdeauna în fapte acea statornicie cu mine însumi pe care vădit generalul nu o avea. Năzuind spre desăvârșire, socot că viața trăită în virtute îmi sporește puterea de a privi netulburat moartea.

Îngăduie-mi însă să zăbovesc asupra întrebării mele. Cum putem ști în ce fel am căpătat prima noțiune a binelui?

SVBEEV

Lucilius


[1] Scrisoarea 118 – paragraf 10, traducere Gheorghe Guțu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s