Personajul Lucilius și întrebările sale

Alexandra Postolache

După ce citești scrisorile lui Seneca ajungi să înțelegi care este binele suprem, unde și cum poți găsi fericirea. Sau, mai simplu și mai potrivit vremurilor noastre, te uiți pe geam, și deși te înconjoară o mare de gri, ești fericit că vezi fulgii mici de zăpadă, care alunecă ușor. Nu se grăbesc nicăieri și parcă nici tu nu te mai grăbești. Percepi timpul altfel, iar o clipă de reflecție e o clipă de fericire.

Timpul, o temă principală în opera lui Seneca, câștigă altă valoare imediat ce înțelegi mesajul transmis acum mai bine de 2000 de ani în Roma antică, mesaj trimis de Seneca către personajul din scrisorile sale și anume, Lucilius. Însă, după parcurgerea și înțelegerea operei, după ce am interiorizat morală transmisă de Seneca, rămâne să ne întrebăm cine a fost totuși acest Lucilius: corespondentul lui Seneca, prietenul, discipolul său sau poate chiar un alter ego? Acestea sunt cele mai comune variante pe care le întâlnim în interpretările Scrisorilor lui Seneca. Așa cum era firesc în antichitate, filozofii aveau un număr de discipoli, iar menirea acestora era să transmită învățătura mai departe. Însă este Luclius un personaj de acest tip? Mulți autori îl văd mai curând ca pe un alter ego al lui Seneca, căci introspecția și reflecția au ca personaj principal sinele.

Eu, gândindu-mă la Lucilius și întrebându-mă cine este el, îmi dau seama că Lucilius este și o parte din mine. Căci multe din întrebările sale sunt și ale mele. Altele, poate se regăsesc mai puternic în mintea altor persoane, poate a ta sau altcuiva de lângă noi. Așadar, Lucilius se regăsește în mai multe persoane din jurul meu. Și chiar dacă acest personaj a luat naștere în Antichitate, prin cugetările lui este încă prezent și de actualitate, de aceea aș îndrăzni să-l așez pe Lucilius în fiecare dintre noi. La bază cred că a fost un alter ego-ul lui Seneca, apoi prin transpunerea lui într-un personaj al operei sale a devenit un discipol, iar prin transmiterea învățăturii până în prezent, Lucilius e parte din fiecare dintre noi.

Căci cel puțin unele dintre întrebările fundamentale ale lui Lucilius apar și în gândurile noastre uneori. ”Ce să fac?”, ”Cine sunt?”, ”Dezleagă-mă din strânsoarea timpului”, ”Învață-mă să nu fug de moarte și să nu las să-mi treacă viața”, ”Dă-mi curaj în înfruntarea greutăților și liniște deplină în fața inevitabilului”, sunt, adesea, și întrebările noastre. Așa că Seneca ne răspunde direct când spune:

”Însușirea de căpetenie a unui om este rațiunea desăvârșită. Căci omul este o ființă rațională: rostul cel mai înalt al lui se împlinește dacă își desăvârșește însușirea pentru care a fost creat. Și ce oare cere de la dânsul această rațiune? Un lucru foarte ușor: să trăiască potrivnic cu natura lui”.

Scrisorile lui Seneca sunt, în viziunea mea, cel mai simplu și atrăgător curs de morală, de dezvoltare personală, cea mai convingătoare lecție despre cum să trăiești în vederea virtuții. El ni se înfățișează ca un om viu care ne însoțește într-o experiență de viață bogată, însă nu așa cum am înțelege la prima citire termenul bogat, ci din punct de vedere stoic, ceea ce este total opus față de bogăția materială, a zilelor noastre. Iar dacă Seneca este un om viu care ne însoțește în viață, atunci și personajul lui, Lucilius, este tot un om viu, care trece prin viață. Și este mai puțin important dacă trăia în Roma antică, în Renaștere sau în 2020. Lucilius va fi veșnic prezent, în fiecare dintre noi.

Pentru a vedea dacă ne regăsim în întrebările lui Luciulius, voi parcurge câteva dintre ele cât și gândurile conexe care se așează lângă aceste întrebări. La unele dintre ele găsim răspunsul la Seneca, la altele însă poate nu vom găsi răspunsul acum și nici în opera lui Seneca, căci și scrisorile sale se termină la un punct și nu mai aflăm de la el ce urmează. Însă, este un prim pas important să ne adresăm aceste întrebări, să le avem în ”fața ochilor”, să ne însoțească zi de zi, iar pe măsură ce creștem în înțelepciune, poate le vom găsi și răspunsul. Așa cum și Seneca îi recomandă lui Lucilius să se desprindă de autorii citiți și citați și să gândească cu propria minte, independent și fără să se teamă.

Să începem cu tema timpului, văzut ca bun suprem al omului. Prima scrisoare face referire la timpul irosit, iar Lucilius adresează întrebarea: ”Cine mă ține sclav al timpului?”, aici regăsindu-se de fapt două teme ale lui Seneca: sclavia și valorificarea timpului. Căci această temă va fi întotdeauna legată de libertatea personală, adică stăpânirea timpului (în antiteză cu sclavia) sau legată de moarte și de valorificarea timpului până la momentul morții. Lucilius se întreabă:

”Ce să fac? Moartea mă urmărește și viața trece în goană. Învață-mă să nu fug de moarte și să nu las să-mi treacă viața. Dă-mi curaj în înfruntarea greutăților și liniște deplină în fața inevitabilului. Dezleagă-mă din strânsoarea timpului. Arată-mi că prețul vieții nu stă-n durata ei, ci în felul cum o folosești, că se poate întâmpla, ba chiar se și întâmplă foarte des, ca cineva care a trăit foarte mult să fi trăit prea puțin. Spune-mi de câte ori merg la culcare: «S-ar putea să nu te mai trezești» și la trezire: «S-ar putea să nu mai dormi niciodată». Spune-mi la plecare: «S-ar putea să nu te mai întorci» și la venire: «S-ar putea să nu mai pleci»”.

La toate aceste întrebări legate de timp și de moarte, Seneca îl sfătuiește să se ia în primire, să-și revendice libertatea, să fie conștient cum își petrece timpul:

”Dacă ai vrea să iei seama, cea mai mare parte din viață ne-o pierdem făcând răul, o mare parte dintr-însa nefăcând nimic și viața toată făcând altceva decât ce trebuie. Ai putea să-mi arăți pe cineva care pune vreun preț pe timp, care-și socotește ziua, care-și dă seama că pe fiece zi el moare? Căci noi într-asta ne înșelăm: vedem moartea înaintea noastră, când mare parte dintr-însa a și trecut: tot timpul dinapoia noastră e-n stăpânirea ei.”

”Nu scăpa un ceas. Dacă vei fi stăpân pe ziua de azi, vei depinde mai puțin de ziua de mâine. Tot amânând, viața se scurge. Toate, Lucilius, ne sunt străine, numai timpul e al nostru.”

Aceasta temă, a timpului, a fost prima care m-a făcut să spun că Lucilius poate fi un personaj contemporan. Căci problema timpului irosit este atât de actuală. Permanent afirmăm că nu avem timp sau că nu ne mai ajunge timpul. Însă știm oare să-l folosim sau mai mult îl irosim? Este cineva, așa cum întreabă Seneca în prima scrisoare, care pune preț pe timp și își socotește ziua? Probabil în zilele noastre, Seneca ar fi fost și un foarte bun profesor de Time Management, însă nu cu scopul de a deveni mai productivi, ci mai înțelepți. Iar Lucilius nu ar fi decât un participant la cursul lui Seneca, un elev al său.

În plus, acesta este momentul în care am făcut comparația între învățătura stoică legată de petrecerea timpului cu popularul concept de mindfulness ce își are originile în filozofia budistă. Din nou, acum Lucilius poate fi un personaj contemporan care se întreabă cum poate trăi în prezent, fără a fi ținut în melancolia trecutului sau în speranța unui viitor mai bun, mai fericit. Este ceea ce trăim și noi, din păcate, deseori. Alternăm între rememorarea fericirii din trecut și planurile pentru viitor. Când, de fapt, Seneca ne arată că cel mai de preț bun pe care îl avem este timpul nostru și ceasul prezent și ne sfătuiește să nu-l irosim. Căci mâine s-ar putea să nu ne mai trezim sau mâine s-ar putea să nu mai plecăm. ”Acum” este tot ceea ce avem.

Mergând mai departe, o altă întrebare importantă a lui Lucilius este cum poate face față episoadelor tragice care pot apărea în viață: un război, un cutremur, distrugerea cetății sau a propriei case, sau moartea unei persoane apropiate. Iar răspunsul lui Seneca stă în constanța vieții, o viață guvernată de un principiu conform căreia acțiunea vine „din interior”, iar cursul ei nu e zdruncinat de evenimente exterioare. Constanța înțeleptului este de neclintit, chiar pe valurile soartei. Și deși Lucilius nu pare a fi un începător în instrospecție sau în cunoașterea unei vieți morale, întrebările lui care au legătură cu constanța vieții denotă faptul că Lucilius deține învățătura despre înțelepciune, însă nu este întru totul digerată sau aplicată. De altfel, așa cum vom vedea spre finalul scrisorilor, pentru a atinge adevărata înțelepciune și binele suprem este nevoie de o întreagă viață plină de strădanie.

Sfatul lui Seneca în aceste momente tragice este ca Lucilius să-și readucă atenția către interior și să-și examineze propriile emoții și gânduri, în loc să încerce să găsească explicații sau să încerce să fugă de nenoricirea care se întâmplă. Fuga nu este o soluție pentru Seneca, căci starea interioară îl va urmări pe om oriunde se va duce sau oriunde va încerca să se ascundă. Aceste sfaturi legate de constanță le găsim, peste secole, la Justus Lipsius, în opera sa ”De Constantia”, operă inspirată tot de Seneca. Lipsius poartă două dialoguri cu bunul său prieten Langius, care, fiind mai în vârstă cu 25 de ani ca el, are rolul de învățător înțelept. Așadar, Lipsius și Langius sunt o altă imagine a discipolului și a filozofolui, la fel ca și Lucilius și Seneca. În dialogul lor, Langius îi explică lui Lipsius că niciodată fuga de necazuri sau dușmani nu va rezolva situația, fiindcă un loc perfect, lipsit de griji sau de probleme nu există nicăieri. În plus, chiar dacă acest loc ar exista, nu ar putea rezolva problemele sau îngrijorarile lui Lipsius, căci acestea sunt doar în interiorul lui, în mintea lui și nu în exterior.

Astfel, răspunsul pentru Lucilius este că sursa nefericirii este în interiorul nostru mai degrabă decât în exterior și în ceea ce se întâmplă afară. Mai mult, avem control absolut asupra interiorului nostru și aproape niciun control asupra a ceea ce se întâmplă în exterior. Iar în momentul în care realizăm că adevărata sursă a fricii sau a nefericirii se află de fapt în interiorul nostru, nu doar că suntem cu un pas mai aproape să o îndepărtăm, dar de fapt realizăm că totul ține doar de noi. Astfel, un stoic autentic nu va suferi niciodată pentru că știe că nimic rău nu i se poate întâmpla indiferent de ce îi va aduce soarta.

Dacă în vremurile lui Lucilius sau Lipsius era vorba de nenoriciri precum războaie sau cutremure puternice, incendii sau alte calamități care îți puteau ataca constanța, în prezent ne regăsim și noi într-o situație similară, sub semnul pandemiei care ne-a transformat viețile. Nu este Lucilius, azi, un personaj extrem de actual? Nu putem să ne regăsim în el, atunci când ne întrebăm cum putem depăși această perioadă dificilă, plină de incertitudine și frică?

O altă întrebare fundamentală în viața lui Lucilius, și cu siguranță și în a noastră, a tuturor, este cum pot atinge fericirea și ce mă poate face cu adevărat fericit? Ca o continuare a sfaturilor legate de constanța vieții, Seneca îi spune lui Lucilius că obstacolele în calea perfecționării umane sunt pasiunile, viciile, patimile care dezechilibrează armonia lăuntrică a omului. Seneca menționează că de aceste patimi ”care te stăpânesc uneori cu rândul, alteori de-a valma, te scapă numai înțelepciunea, care este singura eliberare. Un singur drum duce la dânsa și drumul e drept, n-ai să-l rătăcești. Mergi deci cu pas sigur. Dacă vrei să-ți supui totul, supune-te rațiunii”.

Așadar, îndemnul lui Seneca pentru Lucilius este să evite pasiunile de tot felul, să se ferească în totalitate de ele și să se supună rațiunii pentru a găsi adevarata bucurie a vieții, și anume conceptul de ”gaudium”, care este presus plăcerii, și anume ”voluptas”. Acest gaudium poate fi atins doar prin introspecție, prin rațiune și printr-o constanță de neclintit a vieții. Acestea compun binele desăvârșit, care este cu mult mai presus decât bogăția materială sau decât plăcerile care compun ”voluptas”.

Mergând direct către finalul scrisorilor, ultimul sfat al lui Seneca către Lucilius, sau către noi toți este:

”Socotește-te fericit numai atunci când orice bucurie ți se va naște dinăuntrul tău, atunci când la vederea acelor bunuri pe care oamenii încearcă să și le dobândească, pe care și le doresc și le păzesc cu patimă, tu nu vei găsi nimic ce să dorești. Îți voi da o scurtă regulă, după care să-ți prețuiești progresele și să-ți dai seama dacă ai atins de-acum desăvârșirea: vei fi stăpân pe binele tau atunci când vei înțelege că oamenii socotiți fericiți sunt de fapt cei mai nefericiți.”

În special prin această întrebare personajul Lucilius își arată caracterul permanent, fiind atât de actual. Căci nu acest lucru este pururi căutat de ființa umană, adică fericirea și binele suprem?

Prin viața și întrebările lui, Lucilius nu face altceva decât să ne deschidă nouă, tuturor, cunoașterea către răspunsurile de care avem nevoie pentru a descoperi tainele unei vieți virtuoase, pentru a cunoaște și trăi binele desăvârșit.

Și deși scrisorile lui Seneca se termină destul de brusc, fără să aflăm ce va urma după această strădanie continuă de a atinge bine suprem, Seneca ne împărtășește totuși viitorul lui sau parcursul înțeleptului:

”Când va veni ziua care separă acest amestec de divin și uman, îmi voi lăsa trupul aici unde l-am găsit, iar eu mă voi întoarce iar printre zei. Nici acum nu sunt înstrăinat de ei, dar țărna cea grea mă ține pe loc. Viața omului este un popas, care este preludiul altei vieți mai bune și mai lungi. Precum pântecele mamei ne ține nouă luni de zile și ne formează nu pentru el, ci pentru locul în care vom fi trimiși, gata pregătiți să respirăm aerul și să rezistăm la lumina zilei, tot așa în acest timp, care se întinde din copilărie până la bătrânețe, ne formăm pentru o altă naștere. Ne așteaptă un alt început, o altă rânduială a lucrurilor”.

Acest ultim gând îmi întărește presupoziția că Seneca a scris toate aceste scrisori pentru sine, fiind chiar într-o perioadă de agonie, aproape de moarte, toate răspunsurile pentru Lucilius fiind părți din propria sa pregătire pentru moarte. Seneca de fapt și-a răspuns sie însuși. Totuși, conștient că nu este singurul care are aceste întrebări și preocupări, că gândurile sale sunt teme universale și perene, a creat un personaj fictiv, pe Lucilius, care să ducă răspunsurile lui către cetate, și către posteritate. Prin Lucilius, Seneca a ajuns să fie auzit de noi toți, Lucilius regăsindu-se și în mine, și în tine, și în cei care vor veni după noi.

Bibliografie:

1. SENECA, Scrisori către Luliciliu, Traducere și note de Ghoerghe Guțu, București 2020
2. John Sellars, Justus Lipsius, De Constantia: A Stoic Spiritual Exercise, Oxford, Wolfson College
3. Margaret R. Graver, Stoicism and Emotion, University of Chicago Press 2007.