Florin Blass
Nu sunt Lucilius, dar ceea ce am să încerc să fac în acest scurt comentariu, care nu are deloc pretenția unei analize argumentative, sau a unei ample investigații hermeneutice, este să transpun sentimentul pe care l-am încercat, citind Scrisorile lui Seneca.
Pe scurt, teza mea este că nu ar trebui căutată identitatea lui Lucilius în altă parte, este suficient doar să-l căutăm și să-l citim pe Seneca, măcar aici, în aceste epistole către un prieten mai mult decât apropiat și familiar ce pare că pune întrebări in crescendo, ca un discipol, ca un prieten sau frate, ca un egal în înțelepciune, profunzime și experiență. Este un subiect de polemică foarte aprins în exegeze și interpretări, dar probabil punctul acesta personal de vedere a mai fost resimțit de mulți cititori sensibili la atingerile filosofiei ca mod de viață și devenire de sine.
În primul rând, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva, descrierile de locuri, legate de întâmplări aparent obișnuite, povestiri de călătorii, plimbări, peisaje, etc., pot fi metafore în sprijinul prezumtivului răspuns al unei întrebări ce vine din fundalul, presupus epistolar. Un mic exemplu: “cum ştii, valurile repetate şi violente lovesc ţărmul; dacă e însă pentru mult timp vreme frumoasă, ţărmul ajunge să se fărîmiţeze, pentru că nisipul, care e ţinut laolaltă de apă, îşi pierde umezeala”. (c6.55.2). Este preambulul scrisorii în care este subliniată imposibilitatea retragerii în anonimat, la liniște și serenitate, a unei persoane publice și politice de anvergura lui Seneca. “O dată nu treceam pe dinaintea acestei vile, pe cînd el mai trăia, fără să spun: Aici e îngropat Vatia. (…) El însă ştia să stea ascuns, nu să trăiască; este o mare deosebire între o viaţă retrasă şi o viaţă trăită în tihnă.”. (c6.55.4). Am observat și consecvența cu care Seneca îi cere discipolului și prietenului său construcția și cunoașterea de sine, aspect fundamental al filosofiei sale, precum și nevoia de a reitera necesitatea pozitivă a prietenului prezent permanent alături de acest sine, nu neapărat fizic, din contră.
Și am întâlnit pasajul acesta din scrisoarea 99: Odată cu prietenul îţi îngropi şi prietenia? Şi de ce te doare că l-ai pierdut, de vreme ce nu ţi-a folosit la nimic faptul că l-ai avut? Crede-mă, cei mai mulţi dintre cei pe care i-am iubit ne rămîn aproape, chiar dacă moartea ni i-a luat; trecutul este al nostru şi numai ceea ce s-a petrecut se află la adăpost. (c13.99.4) Iar la [5] pune pe masă două opțiuni: trecutul reprezentat de o prietenie îndelungată pe care ar trebui s-o plângem și, în aparență opțiunea numărul doi, viitorul reprezentat cumva de speranțele legate de devenirea și împlinirea unui copil pierdut, efemere și de o anvergură simbolică mult mai mică. Evident, concluzia analitică ar fi că e o sminteală să pierzi cel mai sigur dintre felurile de bine, adică prietenia, îndelungă și concretă. Dar, cred eu, aici el vorbește de același lucru, de trecut, chiar dacă trecutul pe care-l reprezintă copilul este de mai mică întindere, și o spune foarte clar tot el prin faptul că cei pe care i-am iubit, prieteni sau copii ne rămân aproape, chiar dacă moartea ni i-a luat. O altă metaforă! În spatele acestui discurs, referințele nu sunt atât de concrete; cred mai degrabă că el face aluzie, ca în întreaga operă până la urmă, la acel prieten interior, dacă vreți, acela pe care trebuie să-l avem mereu alături în gând și care în ultimă instanță, în interpretarea mea este chiar SINELE. Lucilius după părerea mea este chiar cel mai bun prieten al lui Seneca, pentru că Lucilius probabil este chiar Seneca, poate un alter Ego construit pentru a intra într-un dialog platonic, o maieutică a Sinelui, cea mai bună modalitate de construcție și consolidare a spiritului.
Lucilius:
Timpul ne trece Seneca. Trăim, simțim cum curge, mai aprig, mai domol, precum un fluviu din amonte către aval, de la izvorul tânăr și năvalnic, la estuarul molcom și seren, spre marea cea mare care pe toți ne-așteaptă. Oh, și cum simțim! Clipă cu clipă, ceas cu ceas, atât de repede se scurg, de parcă nici nu știm, sau poate uităm, pe unde trecem, când am trecut, cum am trecut. Ne pierdem până și pe noi, de nu cuprindem fiece moment. Și ne-a trecut atât de mult de când noi suntem, Seneca și Lucilius…
Seneca:
Iubitul meu Lucilius: cere-ţi singur dreptul asupra ta, iar timpul care pînă acum ţi-era luat sau răpit sau părăduit, adună-l şi păstrează-l (c1.1.1). (…) greșit privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea are în puterea ei viaţa care a trecut. Atunci, iubitul meu Lucilius, fă întocmai ce-mi scrii că faci: cuprinde pe deplin fiecare ceas; vei fi mai puţin la cheremul viitorului dacă te vei înstăpîni pe prezent. De la o clipă la alta, viaţa se trece. (c1.1.2) (…) Nimic nu ne aparţine, Lucilius, doar timpul este al nostru; firea ne-a dat în stăpînire acest unic bun, nestatornic şi alunecos, de care ne poate lipsi oricine voieşte. (c1.1.3)
Lucilius:
Avem doar timpul? Poate… dar dacă avem timpul nu înseamnă că mai avem ceva? Ne-avem pe noi pentru că dacă n-am fi noi nu am avea nici ce s-avem. Eu sunt Lucilius, tu ești Seneca, avem deci și prietenia noastră. Dar spune-mi dragule prieten, ce e prietenia? Ce înseamnă a fi prietenul cuiva? E vorba despre încredere? E vorba de iubire? E un cuvânt frumos prieten… a fi prieten; dar oare poți să pui întregul tău suflet în palmele cuiva, altul decât tine? Îi poți încredința oare cele mai lăuntrice și personale gânduri cuiva doar pentru un cuvânt frumos? Prieten… desigur, e legat de Prietenie, dar oare până la ideal nu este foarte mult? Cum minunat spunea Socrate: “frumoase sunt toate cele frumoase prin Frumos”, așa e și Prietenia. Este o idee. Tot o idee abstractă și de neatins pentru noi, cum sunt Frumosul, Binele, Iubirea, Adevărul… avem acces doar la mici părți, incomplete și vagi a ceea ce înseamnă ele. Cuvântul prieten nu e diferit, cuvântul prieten nu înseamnă Prietenie! Atunci de ce să vreau să deschid unui simplu cuvânt, poarta sufletului meu? Nu sunt eu adevăratul meu prieten? Nu sunt eu cel ce mă cunoaște cel mai bine și cu care vorbesc când am nevoie? De ce aș mai avea nevoie de un altul? Prietenia e un ideal Seneca, ceva spre care toți tânjim, dar nu primim decât firimituri. Nu-i oare la fel și Iubirea, ruda ei? Nu ne face ea să suferim? Cum ne-am putea apropia de ea?
Seneca:
De ce îmi dobândesc un prieten? Ca să am pentru cine-mi da, viaţa, ca să am pe cine să urmez în exil, ca să am pe cine să apăr de moarte chiar cu preţul vieţii mele (c1.9.10). Nu este nicio îndoială că pasiunea îndrăgostiţilor are ceva asemănător cu prietenia. Poţi spune chiar că este o prietenie smintită: căci cine iubeşte de dragul câștigului? Sau pentru popularitate, sau pentru glorie? Fără să-i pese de nimic altceva, Iubirea – prin ea însăşi – aprinde spiritele de dorinţa frumuseţii, avînd o anume speranţă că i se va răspunde cu afecţiune. Şi atunci? Dintr-un principiu cu totul nobil se naşte un sentiment inferior? (c1.9.11) (…) căci dacă (Iubirea) este de dorit pentru ea însăşi, atunci de ea se poate apropia cel ce îşi este îndeajuns sieşi. „Şi cum se poate apropia de ea?” Ca de ceva cu desăvîrşire minunat, fără să fie ademenit de cîştig sau înspăimîntat de jocul sorţii. (c1.9.12) Gîndeşte-te îndelung dacă cineva este demn de prietenia ta. Odată ce ai decis aşa, primeşte-l din tot sufletul; vorbeşte cu el la fel de deschis ca şi cu tine însuţi (…) Ce motiv aş avea ca, în prezenţa prietenului meu, să-mi reţin vreo vorbă? Ce motiv aş avea ca, în prezenţa lui, să nu mă consider singur? (c1.3.12)
Lucilius:
Eu sunt Lucilius, asta știu bine căci către sine văd, dar pentru Seneca cine sunt oare? Aș vrea să știu! E adevărat că mă cunoști probabil, foarte bine chiar, nici eu nu văd la mine lucruri pe care le vezi tu. Tu ești al meu profesor și mă încred în tine și în învățătura ta. Dar oare sunt și eu acel prieten pentru tine, cum un prieten ar trebui să fie, după vorba ta? Mă poți considera atât de intim implicat în gândurile tale? Mie teamă că nici chiar eu nu reușesc să mă cunosc atât de bine încât să-ți pot încredința ce știu… și atunci cum mă pot ridica la rangul prietenie tale? Pentru că, pe măsură ce tot mai profund devi-n a ta înțelepciune, te simt Seneca diferit, cu cât de-a adânc ajung să te cunosc. Învață-mă! Arată-mi cum să mă descopăr! Ajută-mă să văd ca tine și să devin astfel mai bun.
Seneca:
Îmi doresc să împart cu tine această schimbare a mea, produsă dintr-odată: atunci voi avea o încredere mai solidă în prietenia noastră, o prietenie adevărată pe care nu o va putea rupe nici nădejdea, nici teama, nici grija pentru folosul propriu, o prietenie cu care oamenii ajung pînă în ceasul morţii, o prietenie pentru care ei sînt gata să moară. (c1.6.2) Îţi voi da multe pilde de oameni care au dus lipsă nu de un prieten, ci de prietenie: aşa ceva nu se poate întîmpla atunci cînd aceeaşi voinţă de a privi spre scopuri nobile împinge spiritele să se alăture. Şi cum de nu se poate întîmpla aşa? Pentru că ştiu că le au pe toate în comun, şi mai ales pe cele potrivnice.(c1.6.3) Vezi bine ce speranţe îmi pun în tine, ba chiar – pentru că speranţa este numele folosit pentru un bun nesigur – îmi fac mie o promisiune: cînd mă gîndesc cu cine aş vrea să fii, nu găsesc pe nimeni altul mai potrivit decît tine. (c1.10.2)
Lucilius:
Îți mulțumesc iubitul meu Seneca pentru vorbele tale. Eu te-am făcut modelul și îndreptarul meu. Mi-ai fost de mare ajutor în felul acesta, până ce m-am descoperit și înțeles pe mine însumi, nu a pregetat să mă ajute nici de atunci, lăsând urme adânci în caracter, iar asta m-a purtat pe valuri foarte înalte, în văzul tuturor, ca recunoaștere a spiritului. Nimic nu mi-a mai stat în cale, nimic n-a mai părut nedeslușit, iar vorba înțeleaptă ce dă glas gândului adânc, e acasă pretutindeni. Dar oare ce faci când mai puțin te aștepți și atunci lovește slăbiciunea? Când ești sigur de-al tău logos, dar vorbele nu curg iar sângele îți îmbujorează obrajii de frustrare și chiar rușine, căci parcă precum ciuta ai înghețat? E o meteahnă a copilăriei, timiditatea, ce nu pare a avea leac nici la vârsta înțelepciunii, când iată, experiența ar vrea și poate să-ți arate ce să faci. Cum faci să sari această frică ce-apare din genunea moștenirii tale, te scutură de pe umerii pe care te-ai săltat și te fixează jos în locul tău, fără a ține seama cui aparțin aceștia? În ce parte te uiți? Ești singur?
Seneca:
Învăţătura aceasta, dragul meu Lucilius, vine de la Epicur: “se cuvine să ne alegem un om vrednic şi să-l avem mereu în faţa ochilor, de parcă am trăi sub privirile lui şi el ar vedea tot ceea ce înfăptuim”. El ne-a dat un paznic şi un îndrumător, şi a avut un bun temei: mare parte din vină se risipeşte dacă se află un martor lîngă cei ce sînt pe cale să greşească. Sufletul are în felul acesta pe cineva care îi inspiră respect şi care face, prin autoritatea sa, ca pînă şi cotlonul cel mai tainic să fie pur. Ferice de cel care ne ajută să ne îndreptăm nu numai cînd este de faţă, ci şi cînd doar ne gîndim la el! (c1.11.9)
Lucilius:
Să-mi spui te rog Seneca, dragul meu, așa cum faci mereu prin darul tău de spirit din fine de scrisoare: putem un adevăr să dăm, doar folosind drept pildă o cugetare a altuia, ce spune un adevăr ce poate nu-i al tău? Spui: “alege un om care îţi este pe plac prin viaţa lui, prin vorbele lui şi chiar prin chipul lui pe care i se poate citi sufletul; ţine-ţi-l mereu dinaintea ochilor, deopotrivă ca paznic şi ca pildă”. Eu am făcut asta cu tine, și lucrul acesta tu bine-l știi. Într-adevăr, abaterile nu le vei îndrepta fără să te foloseşti de o riglă, iar cel pe care ți l-ai ales drept pildă este reperul tău în fapta bună, prezent mereu în ochii minții tale. Dar nici o riglă nu poate corija o trăsătură a spiritului, oricât de bătrân și încercat ar fi el!
Seneca:
Ce este adevărat este şi al meu: voi stărui să-ţi picur în urechi vorbele lui Epicur pînă cînd cei care jură pe cuvinte şi nu ţin seama de conţinutul lor, ci de autor, vor înţelege că cele mai însemnate sînt un bun comun. (c1.12.11) M-am delectat azi citindu-l pe Hecaton. “Mă întrebi”, spune el, “Ce progres am făcut? Am început să-mi fiu prieten”. A făcut un progres însemnat: niciodată nu va mai fi singur. Să ştii că acest prieten e la îndemâna tuturor.
Lucilius:
Știu! Am înțeles de mult, înțelegându-mă pe mine în primul rând, cum rostul și sensul celor ce ne înconjoară, se deslușesc și limpezesc atunci când ne desăvârșim, cum pildele tale și metafore înțelepte, mă fac să simt direcția în care să privesc. Trebuie să aflu cine sunt eu pentru mine?
Seneca:
Ce altceva i-aş putea cere mai de preţ unui prieten decât ceea ce îi cer pentru el însuşi? (…) Când îţi cer cu atâta insistenţă să te dedici studiului, o fac pentru mine însumi. Voiesc să am un prieten, dar asta nu înseamnă că se va întâmpla dacă tu nu continui ce ai început: să te desăvârşeşti singur.(c4.35.1) Grăbește-te, aşadar, ca progresele tale să-mi fie de folos şi să nu trebuiască să înveţi pentru altul. Eu culeg de pe-acum roadele, gândindu-mă că vom fi un singur suflet şi că vigoarea care m-a părăsit odată cu anii se va întoarce la mine venind din anii tăi, chiar dacă nu este între noi o distanță prea mare, voiesc însă să mă bucur de situație, așa cum este ea. (c4.35.2) Adu-mi, așadar, un dar de preț, adu-te pe tine însuți: ca să te străduiești mai tare, gândește-te că tu ești muritor, iar eu sunt bătrân. (…) Grăbește-te să vi la mine, dar mai înainte grăbește-te spre tine. Încearcă să devi mai bun, și mai presus de toate, să fi în armonie cu tine însuți. (c4.35.4)
Lucilius:
Încerc și văd exemplul tău. Vorbesc de noi Seneca, nu de mine și cred c-ai observat, căci eu te întreb pe tine, iar tu îmi ești aidoma, ești gândul meu și acel prieten ce mă însoțește pretutindeni, cu care am depășit hotare și trepte am urcat. Simt că te am în suflet, de parcă mă îndrumi, profesor pe discipol, bătrân înțelept și tânăr de cunoaștere avid, prieten și prieten. Sunt tu, Seneca!
Seneca:
Prietenul se cuvine să-l avem în suflet: sufletul nu este niciodată departe şi în fiecare zi vede ce doreşte. De aceea, vino să studiezi împreună cu mine, ia prînzul cu mine, plimbă-te cu mine: viaţa ne-ar fi cu adevărat strîmtă dacă gîndurile noastre ar fi închise între hotare. Te văd, dragul meu Lucilius, chiar acum te aud; îţi sînt atît de aproape încît nu ştiu dacă trebuie să încep să-ţi scriu o scrisoare ori un bileţel. (c6.55.9,11)
[1] Seneca, Epistole către Lucilius, traducere Ioana Costa, Polirom, 2007
Dana Jalobeanu 