Scrisoarea LIX

Văd cum te clatini între a simți ca orice alt om și a-ți îngrădi simțirea. Poate că tu însuți nu ești mulțumit de măsură. Scăpări avem cu toții; natura noastră umană este barbară, are apucăturile ei; trebuie să ne facem propriile măsuri de strună. Până la urmă, nu trebuie să facem să dispară natura umană din noi, ci doar s-o civilizăm. Nu prin asta ne facem sufletul să crescă?

            Confundăm plăcerea cu viciul și pasiunea. Ele nu-s pe o măsură. Plăcerea apare doar în „absența suferinței și a tulburării în suflet” (Laertios, 1997, p. 341). Asta-i liniștea pe care o căutăm; după asta tânjim.

            Senzații, emoții, percepții; ele există; le trăim, le dăm sens și înțeles prin rațiune. Le deslușim, suntem conștienți de ele, învățăm să le gestionăm; uneori le educăm, alteori le înlănțuim. Le triem. Ele sunt bune sau rele; după măsura fiecăruia, sunt relative. Struna lor este la îndemâna ta; o ajustezi după nevoie. Sufletul este responsabil de simțăminte. Cu pasiunile este altceva. Ele sunt slobode, sălbatice, nărăvașe; nu pot fi îmblânzite. De aceea antrenarea simțurilor este necesară; ele trebuie să bage de seamă când viciul sau pasiunea dă semne de ițire, pentru că nu apare ca ceva fioros care să te țină la distanță, ci apare mieros și te prinde-n mreje.

            Dar există și plăceri vanitoase, care, dacă nu-s fără măsură, sunt niște plăceri ale sufletului. Ele nu sunt cum spui tu doar „stare sufletească nestăpânită și gata să se schimbe imediat în contrariul ei”. (Seneca, 2020, p. 186)Vezi tu, cred că stările sufletului te fac să trăiești. Fără ele ce-ar fi trăirea? Ai putea simți acea armonie către care tinde sufletul? De ce ai tinde către ceva ce nu presupune simțire? Chiar a tinde către acea armonie și liniște a sufletului înseamnă mișcare, încercare și găsire a ceea ce-ți dorești, dar asta nu-i agitația de care vorbeai odinioară, nu-i neliniștea „sufletului bolnav”, este căutarea sensului și a măsurii.

            Îmi pare că nu negi plăcerea trăirii când te excluzi din sfera înțelepților, când recunoști că „pe noi prea multe ne înlănțuie, prea multe ne istovesc” (Seneca, 2020, p. 188). Eu cred că, înțeleptul, așa cum îl expui tu aici, depășește stadiul de a fi om. Un om simte și trăiește ceea ce simte. Rațional, omul trebuie să strunească simțămintele care, necontrolate, pot duce la ceea ce tu numești nebunie, dar nu toate trăirile sunt așa. Mai spui că „nebunia ne stăpânește cu atâta îndârjire” (Seneca, 2020, p. 188), printre altele, „fiindcă n-avem încredere în cele descoperite de oamenii înțelepți și nu le sorbim sfaturile cu sufletul deschis” (Seneca, 2020, p. 188). Dar cum rămâne cu ceea ce susțin stoicii când afirmă că filosofia trebuie să fie pe măsura fiecăruia? Cum rămâne cu ceea ce tu spui, anume că „cine urmează pe altul nu descoperă nimic, ba chiar nici nu mai cercetează” (Seneca, 2020, p. 124)?

Cu adevărat, nu cred că pătrunde cineva, cât trăiește ca om, adâncul lucrurilor, dar asta nu mă oprește să continui să aspir la a pătrunde cât mai mult în adâncul lor. Laudele nu mă vor încetini, iar lingușirile nici nu le iau în seamă. Voi tinde către desăvârșire, deși știu că nu-i pot atinge culmile trăind. Mă lupt cu slăbiciunile. Nu pot să nu simt iubirea necondiționată alor mei, nu pot să ignor atât bucuria lor, cât și a doicii mele că sunt unde sunt. Mi-au dorit și s-au luptat, atât cât a fost omenește posibil, de a putea eu ajunge cât mai sus. Nu pot să neg nici satisfacția pe care mi-o aduc reușitele mele sociale, dar nici frământările la care sunt supus prin funcție.

Tu spui că „spiritul înțeleptului este asemenea cerului de dincolo de Lună: acolo e întotdeauna senin”. (Seneca, 2020, p. 189) Sufletul meu este departe de a fi liniștit și mereu senin. Mă frământ și încerc să fiu drept. Cred că aș putea împărți mai multă dreptate ajungând acolo unde ai mei, doica sau cei ce m-au dat învățătura de carte mi-au dorit. Deși știu că asta nu-i în acord cu ceea ce crezi tu, eu cred că ajungând cât mai sus voi găsi cu atât mai multă provocare pentru sufletul meu de a se lupta a-și păstra echilibrul și găsi liniștea, și astfel a se întări. Până la urmă, de unde știm noi că cerul, dincolo de Lună, este mereu senin? De unde știm că, dincolo de acest senin, nu sunt și turbulențe? De unde știm că liniștea nu este găsită doar după înfruntarea furtunii?

Înțelepciunea, mă întreb: nu este asemenea torței despre care mi-ai scris mai deunăzi, adică nu cumva ea ne ajută, nu să pătrundem întunericul, ci să-l vedem? Dar, dacă e așa, ca să văd ceva, nu trebuie să știu că există acel ceva? Iar ca să știu că există și să nu-mi doresc să-l pătrund, nu trebuie mai întâi să-l fi experimentat? Iar ca să-l experimentez, nu trebuie să-l pătrund? Astfel, a mă ascunde într-un turn de fildeș, nu cred că mă ajută să devin înțelept, iar a păși în lume egal social cu cei mulți, s-ar putea să nu-mi poată oferi puterea de a fi drept, și nici ocazia de a mă lupta cu ispitele.

Gândurile mă frământă-n fel și chip, după cum, poate, se poate chiar vedea. Încă caut un rost al vieții, și nu știu cum pot ajunge să-l găsesc dacă nu mă raportez și la ceilalți, dacă acțiunile mele nu sunt raportate la ei, dacă nu dau acțiunilor mele și un folos pentru alții.

Cu bine.

Lucilius: Laura Mancă

Bibliografie

Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iași, 2019

Seneca, Scrisori morale către Luciliu, traducere de Gheorghe Guțu, Editura Humanitas, București, 2020

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s