Studiu de caz: Știința normală în comunitatea astronomilor

November 8, 2020November 8, 2020 ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

Dana Jalobeanu

Ptolemeu și Copernic au multe lucruri în comun, dincolo de faptul că se află, ne spun unii istorici, de o parte și de alta a marii rupturi numite „revoluția științifică”. Sunt, amândoi, astronomi. Aparțin uneia dintre cele mai vechi discipline, una dintre primele discipline științifice propriu-zise, adică una dintre primele discipline care se constituie, conform lui Kuhn, în jurul unei paradigme.

Paradigma, ne spune Kuhn, are mai multe componente. Unele privesc metodele de recunoaștere, formulare și rezolvare ale problemelor. Acestea sunt componentele teoretice. Alte componente țin de practici și instrumente; altele de limbajul și tehnicile de lucru (și calcul). Altele, în fine, de valorile implicite sau explicite ale comunității. Dacă ne uităm la comunitatea astronomilor, aceste componente sunt ușor de recunoscut. Problemele astronomilor se referă, fără excepție, la tehnica de observare a mișcării corpurilor cerești, respectiv la explicațiile pe care astronomul trebuie să le formuleze pentru aceste mișcări.

Care sunt practicile astronomului? E interesant să pornim de la o reprezentare clasică. Faimosul potret al lui Veermeer (Astronomul).

Activitățile astronomului reprezentate aici presupun hărți și texte; un model de univers (globul sferic de pe masă nu este un glob pământesc ci o hartă a cerurilor) și tabele. Pe masă și pe perete sunt și câteva instrumente de măsurare – bine ascuns este un instrument care se numește astrolab: o proiecție în plan a globului către care se îndreaptă mâna astronomului. Pe perete este ceva ce seamănă cu un quadrant. Un instrument de măsurare a unghiului.

Cu două sute de ani înainte de Vermeer, găsim o reprezentare similară a activităților astronomului într-un frumos manuscris iluminat al cărții lui Nicole Oresme, Le livre du ciel et du monde.

Și aici astronomul (numit mathematicus) lucrează tot cu toc și cerneală, plus un model de univers. Acest obiect straniul care re-apare mereu și mereu în reprezentările astronomului reprezintă principalul instrument al astronomiei tradiționale de la Ptolemeu și până la Kepler. Este o sferă armilară (pentru a vedea cum arată, cum se construiește și cum funcționează acest model, vă puteți uita aici).

Presupozițiile teoretice ale paradigmei astronomiei tradiționale: modelul celor două sfere

Ptolemeu și Copernic lucrează cu un model de univers foarte asemănător. Se numește „modelul celor două sfere”(pentru o prezentare foarte introductivă a acestui model vezi aici și aici). Acesta este modelul reprezentat, cu diferite grade de precizie, de diferite sfere armilare. Premisele teoretice ale acestui model sunt următoarele: universul este finit, mărginit și sferic, închis de bolta celestă (pe care astronomii o numesc sfera stelelor fixe, pentru că pe ea se află constelațiile). Există o mare diferență de scară între Pământ și bolta stelelor fixe, ceea ce ne permite să reprezentăm universul în termenii a două sfere: una foarte mică, centrală, alta foarte mare, înglobând totul în ea. La Ptolemeu, sfera cea mică este Pământul, aflat în centrul universului. la Copernicus, ea este Soarele. Putem construi sfere armilare de ambele tipuri, și în slide-urile cursului v-am pus câteva exemple din fiecare (iar la cursul următor vom discuta pe larg și despre modul în care Kepler își construiește propria lui sferă).

Comunitatea astronomilor lucra, prin urmare, cu același model de univers. Avea, oare, și aceeași teorie? Într-un sens da: toți astronomii, până târziu în secolul al XVII-lea, lucrează cu niște premise teoretice comune dintre care cea mai puternică este ceea ce am putea numi „ficțiunea traiectoriilor circulare”.

Ficțiunea traiectoriilor circulare vine încă de la Platon (o găsiți în Timaeus). Ea este formulată de Aristotel în chip de condiție de lucru a astronomiei: lumea stelelor, spune Aristotel, nu este supusă devenirii. Generarea, corupția, mișcarea propriu-zisă, se consumă în sfera sublunară. Tot ce este deasupra sferei Lunii este etern și neschimbător. De asta, astronomul poate folosi, pentru a descrie și explica mișcările corpurilor cerești, matematica (știința celor eterne și neschimbătoare, însă abstracte & nemateriale). În această lume care nu e supusă devenirii, stelele și planetele sunt subiectul unor „mișcări perfecte”. Mișcarea perfectă (cea care nici nu accelerează, nici nu încetinește, este mereu egală cu sine și nici nu se termină vreodată) este cea a sferelor. Stelele și planetele trebuie să se miște „sferic”.

Dar stați puțin: nu sunt planetele „stele rătăcitoare”? Cum se pot ele mișca „sferic”? Exact asta are de făcut astronomia: ea trebuie să împace observațiile mișcărilor pe bolta cerească cu aceste condiții teoretice „tari”. Și să nu credeți că e ușor

Problemele astronomiei

Kuhn ne spune că o caracteristică a paradigmei este faptul că întreaga comunitate știe care sunt problemele „bine puse”, problemele pe care le are de rezolvat. Astronomia tradițională are o clasă de probleme care ar putea fi descrisă de o sintagmă clasică: salvarea fenomenelor.

Fenomenele sunt mișcările neregulate ale planetelor pe cer. Lucru ușor de observat dacă vă uitați puțin la fazele lunii. Sau la mișcarea unor planete pe cer mai multe zile. Mai jos e o reprezentare a traiectoriei aparente a planetei Marte, așa cum rezultă ea dintr-o serie de observații pe care le puteți face și voi dacă vă apucați, într-o vacanță mai lungă, să vă notați pozițiile acestei planete pe cer.

Wikipedia ne oferă și o animație a mișcării retrograde, aici

Ce se vede cu ochiul liber este că planeta se mișcă uneori mai repede, alteori mai încet, uneori de la stânga la dreapta, alteori de la dreapta la stânga (ultima se numește mișcarea retrogradă a unei planete).

Cum se poate explica această traiectorie neregulată păstrând ficțiunea mișcării circulare? Iată ce are de făcut astronomul. Și iată la ce folosesc instrumentele sale care modelează universul. Sfera armilară este o construcție care nu are decât „cercuri” (sfere de diferite dimensiuni). Cu ea avem de modelat mișcările neregulate descrise mai sus.

Metodele de rezolvare ale unor astfel de probleme sunt destul de bine sistematizate (și mereu aceleași). Ele revin la introducerea unor ficțiuni matematice numite epicicluri și ecuanți.

Colegii de la Universitatea Oregon au construit nai multe tipuri de animație cu ajugorul cărora putem înțelege mai bine ce sunt aceste obiecte matematice, pe larg descrise aici. Iată cum arată una dintre ele.

Un epiciclu animat găsiți și aici. Principiul este simplu: în loc să ne imaginăm că planeta Marte se învârte în jurul Pământului pe o traiectorie circulară cu centrul în centrul Pământului, ne-o reprezentăm ca rotindu-se pe o traiectorie compusă din mișcarea a două cercuri. Un cerc mare, al cărui centru este undeva în aproprierea Pământului (ca în imaginea de mai sus), și un cerc mai mic, al cărui centru se mișcă pe cercul cel mare. Planeta e de fapt situată pe cercul cel mic și execută două mișcări de rotație, sau o mișcare compusă. Fiecare dintre cele două mișcări circulare este uniformă, ficțiunea cercului este respectată. Mișcarea compusă, însă, mișcarea aparentă a planetei pe cer, apare astfel ca neregulată.

Putem reduce mare parte dintre problemele tradiționale ale astronomiei la un model comun. Și putem vedea cum marea majoritate a astronomilor lucrează cu astfel de probleme, clar definite de paradigmă.

„Revoluția” lui Copernic: de ce nu avem o schimbare de paradigmă?

În 1452, când publică cartea numită Despre revoluțiile sferelor cerești, Copernic se desparte în mod radical de Ptolemeu. Dar nu e revoluționar (în sens kuhnian). Pentru Copernic, „revoluție” înseamnă pur și simplu mișcarea unei planete în jurul unui punct central. Și totuși, teoria pe care el o propune presupune o foarte importantă schimbare de perspectivă. În prefața cărții sale, Copernic vorbește despre „scandalul” și „criza” astronomiei ptolemaice, despre inflația de epicicluri și ecuanți, despre necesitatea de a reveni la modelul de univers platonico-(pitagoreico) -aristotelic, la simplitatea începuturilor. Prefața lui Copernic e o bijuterie (și mulți istorici ai științei nici nu mai citesc cartea, ci vorbesc direct de Revoluția Copernicană). Însă Despre revoluțiile sferelor cerești are și ea porția ei de epicicluri și ecuanți. Căci simplitatea inițală, pe care Copernicus spera să o obțină înlocuind, în centrul Universului, Soarele cu Pământul, este foarte greu de obținut. Chiar dacă, în anumite diagrame, universul lui Coperinic arată așa:

De fapt lucrurile sunt mai complicate (dar va trebui să așteptați semestrul II și cursul de Filosofie naturală pentru a afla de ce :)).

Să observăm doar că din perspectivă kuhniană, paradigma copernicană și cea ptolemaică par să aibă niște trăsături comune. Ele folosesc același model al mișcării circulare, aceleași instrumente de modelare (sfera armilară, astrolabul), aceleași modele matematice de rezolvare, același tip de observații.

Observația astronomică

Cum arată observațiile astronomice? Aici, din nou, practicile astronomilor sunt foarte asemănătoare: ei observă poziția planetei pe cer și o exprimă în grade, minute și secunde de arc. Istrumentele lor sunt foarte simple și arată așa

Firul cu plumb determină verticala locului, iar brațul mobil al instrumentului de-a lungul căruia ne uităm se mișcă de-a lungul unei rigle gradate (aici e dreaptă, dar ea poate fi circulară) care ne măsoară unghiul sub care se vede planeta pe cer.

Într-o formă mai sofisticată, acest instrument poate arăta ca în tabloul lui Vermeer (camuflat sub catifea se află un cuadrant, care face cam aceeași treabă ca și compasul simplu reprezentat mai sus). La sfârșitul secolului al XVI-lea, un mare astronom, poate cel mai mare dintre astronomii observaționali renascentiști, Tycho Brahe, se apucă să reformeze instrumentele astronomice: să le facă mai mari și mai precise. Dar principiul este același

Tabelele astronomice

Rezultatele acestor observații se trec în tabele astronomice. Cu ajutorul acestora, astronomul poate sistematiza observațiile și „urmări” deplasarea unor obiecte pe cer. Tabelele astronomice sunt una dintre cele mai durabile caracteristici ale astronomiei tradiționale. Din antichitate în Evul Mediu, în Renaștere și modernitate, astronomii fac și citesc tabele. Acestea circulă chiar și atunci când teoria se schimbă (cu Copernic) și continuă să circule chiar și atunci când paradigma se schimbă (cu Kepler). Tabelele astronomice reprezintă un obiect de studiu foarte interesant pentru istoricul (și filosoful) științei. Oare de unde le vine această stabilitate? Găsiți în slide-urile de curs numeroase exemple de astfel de tabele și alte câteva întrebări care vă îndeamnă la reflecție.

Elementele științei normale: recapitulare

Teoria celor două sfere
Probleme comune (reprezentarea pozițiilor și traiectoriilor aparente cu instrumentele teoriei celor două sfere, epiciclurile și ecuanții)
Instrumente comune
Puzzle-solving și mopping up: cum putem face tabele mai precise, îmbunătăți observațiile, îmbunătăți instrumentele, face predicții, îmbunătăți acuratețea calendarului lunar, prezice eclipse etc.
Probleme ceva mai serioase: ordinea și mișcarea planetelor (aici există variații între astronomi, iar „revoluția” copernicană se poate citi ca o reordonare și re-organizare a modelului celor două sfere)
Anomalii: comete, stele noi

Întrebare la care vă rog să reflectați:

Când are loc, de fapt revoluția astronomică? Ce o determină?

Știință și literatură: conflicte, intersecții, paralelisme

October 13, 2020October 13, 2020 ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

Știința și literatura au fost multă vreme parte a unui întreg. E drept, nu se numeau așa. În loc de știință se vorbea de filosofie, sau, mai specific, de filosofie naturală; în loc de literatură se vorbea de poetică sau de poezie (un meșteșug al creației, reglementat de imaginație). Compusul pe care azi am fi tentați să-l vedem format din amestecul fertil între „știință”, „filosofie” și „literatură” nu avea un nume, dar era destul de ușor de identificat atunci când era vorba despre cunoașterea lumii.

Marjorie Hope Nicolson vorbea, la mijlocul secolului trecut, despre „cercul perfecțiunii” (the circle of perfection) distrus de revoluția științifică (echivalată cu o catastrofică „breaking the circle”). Cunoașterea lumii era una, expresia ei era poetică, iar credința nestrămutată a cercetătorului naturii era că în spatele analogiei se găsește o semnificație mai adâncă.

Modern cosmology, like all the earlier ones, is based on analogy. But we are aware that it is an analogy. We know that we are attempting to explain the nature of the universe, the world, and man by figures of speech deliberately drawn from historians and natural scientists. We describe our world in similes. Our Elizabethan ancestors thought of their world in metaphors. The world was simply not like and animal, it was simply animate. The repetition of pattern, design, function they found in the body of man was not invented by human ingenuity, it actually existed in the three worlds, made by God in his image. There was a basic correspondence between man’s body and the body of the world, between man’s soul and the soul of the universe.

“Cercul perfecțiunii” se rupe în modernitate. Însă această ruptură nu este instantanee; iar istoria ei se suprapune, pentru Nicolson, peste istoria revoluției științifice (am putea spune că este istoria revoluției științifice). Fără a prelua întreaga teorie, ne putem, totuși, gândi la un exemplu în care știința, filosofia și literatura sunt prezente, dar nu sunt separate.

Vă propun să pornim de la el pentru discuția noastră de la primul curs. Acest exemplu va amorsa atât prelegerea mea cât și discuția noastră la curs și la seminar pe tema mare a relației dintre știință și filosofie. Este vorba despre tratatului lui Isaac Newton, The System of the World (or A treatise of the System of the World) apărut (postum) în 1728. Așa cum veți vedea dacă veți privi filmulețul de mai jos, acest text prezintă cel puțin trei elemente pe care le asociem în mod normal cu literatura: un scenariu ficțional, o genealogie fabricată și o foarte interesantă utilizare a unui experiment mental.

Personajele Scrisorilor către Luciliu

October 7, 2020 ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

La prima vedere, Scrisorile au două personaje principale, creionate în cheia unui dialog maestru-discipol. Însă nu vă lăsați înșelați. În Scrisorile către Luciliu nimic nu e cu pare la prima vedere. Textul ne oferă o bogăție de personaje care evoluează în tot felul de registre. Simplificând le-am putea împărți în categoriile mari în care se împart aspiranții pe drumul virtuții: unele personaje exemplifică condiția iubitorului de înțelepciune; a celui care aspiră să facă progrese la școala de filosofie a lui Seneca. Avem o întreagă galerie de discipoli, unii mai avansați pe drumul cunoașterii, alții zbătându-se să treacă de lecțiile de început, cele cu auto-guvernarea pasiunilor. Avem, apoi, discipolii care au căzut la diferitele examene și au rămas, abandonați pe parcurs, ilustrând pericolele care îl pândesc pe nesăbuit, pe cel lipsit de stăpânire de sine, pe cel risipitor, neatent sau lipsit de empatie. Și mai jos sunt personajele întunericului: devianții, cei aflați de atâta vreme în stăpânirea viciului încât și-au pierdut forma umană.

La celălalt capăt al spectrului sunt filosofii care au progresat pe drumul înțelepciunii. Personajul Seneca și persionajul Luciliu sunt de această factură.

În sfârșit, undeva separat de toți aceștia se găsesc înțelepții. Cei care au reușit să parcurgă întregul drum al eliberării, cei care s-au luat în stăpânire și au ajuns să se elibereze din labirintului pulsional. Sunt puțini înțelepții din galeria Scrisorilor. În sens strict, ei sunt doar doi: Socrate și Cato. Într-un sens mai larg, lor li se adaugă și Epicur.

Personajul Socrate în Scrisorile către Luciliu

Vom discuta pe larg la primul nostru seminar despre trăsăturile personajului Socrate în Scrisorile către Luciliu și despre rolul pe care-l joacă el.

O invitație la călătorie

October 7, 2020October 10, 2020 ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

(fragment din Dana Jalobeanu, Spectacolul filosofiei: măști, oglinzi și exerciții spirituale în Scrisorile lui Seneca)

Unele cărți au nevoie de un ghid; altfel te pierzi în ele. Fie pentru că sunt labirintice și întunecate, ca o pădure în care n-a mai intrat nimeni de multă vreme; fie pentru că sunt cristaline și luminoase ca apa unui râu de munte a cărei strălucire înșelătoare ascunde straturile de adâncime. Dacă lectura neasistată a celor din prima categorie e o orbecăială, pe celelalte le citești cu încântare, și nu bagi de seamă că rămâi, mereu, plutind la suprafață. O carte de acest tip este ceea ce ne-a lăsat Seneca sub denumirea Scrisori morale către Luciliu.

Scrisă la mijlocului primului veac creștin, în împrejurări pe care, așa cum vom vedea, nu le putem caracteriza altfel decât ca dramatice, Scrisorile către Luciliu au rămas, de atunci încoace, una dintre cele mai iubite scrieri antice. Dar și una dintre cele mai înșelătoare. La prima vedere, avem de-a face cu o serie de scrisori cu conținut filosofic pe care un maestru le expediază unui discipol. Sau pe care un prieten mai bătrân le trimite unuia mai tânăr, într-un moment dificil al existenței sale, în punctul din care contemplă bătrânețea și moartea. De pe această poziție, Seneca atacă temele mari ale filosofiei, îmbrăcându-le în haina aparent simplă a reflecției cotidiene și pigmentându-le cu povești și anecdote, situații și personaje, note de lectură și trimiteri care alcătuiesc, împreună, un portret viu al societății romane din primul veac. În același timp, textul ne vorbește despre temporalitate și moarte, despre viața care ți se scurge printre degete, despre lecturi și înțelegerea lumii, despre prietenie, despre onoare și meseria de cetățean, și despre un fel de educație, — azi i-am spune „formare continuă” — fără de care filosoful n-ar fi în stare să țină pasul cu lumea. O educație care ne ajută să gândim, raționalizând, fiecare eveniment și fiecare împrejurare a vieții.

Deși se ocupă de subiecte care au ceva de spus oamenilor din toate timpurile, Scrisorile au fost citite foarte diferit de la o epocă la alta. Unii au văzut în ele lecții de etică, sau o introducere în filosofie; alții le-au admirat caracterul literar sau finețea paideică; istoricii au găsit în ele prețioase referințe la opere literare și filosofice pierdute; profesorii le-au predat la cursuri de filosofie și literatură, introducere în etică sau istoria filosofiei… ca să nu mai vorbim de faptul că, timp de secole, ele au făcut parte din parcursul educațional ca exemplu de strălucire stilistică (și subiecte grele de examen la latină) sau, mai rău, ca rezervor de cuvinte înțelepte și „precepte de viață”. În ultimele decenii, Seneca a fost redescoperit, în siajul revirimentului studiilor despre stoici și despre „filosofia ca mod de viață”. Iar în ultimii ani asistăm la o adevărată explozie de studii, articole și ediții care atestă nu doar popularitatea acestui volum ci și faptul că nu e un text atât de simplu precum pare.

Eu m-am întâlnit cu Seneca mai întâi într-un context academic, descoperindu-l atunci când căutam altceva: sursele antice ale ideii moderne de filosofie construită și practicată în comun, în ceea ce Francis Bacon numea o „frăție a luminii” (Brotherhood of Light); o filosofie accesibilă tuturor dar pe care ajung să o practice doar câțiva, într-o comunitate de prieteni, învățători, discipoli, o „frăție” a învățaților de peste tot și din toate timpurile. Cu aceste întrebări m-am apropiat de Seneca și m-am trezit în fața unui continent necunoscut. Mi-am petrecut câțiva ani explorând influențele stoice asupra filosofiei moderne. Citind Seneca atunci, cu mult timp în urmă, mi-am dat imediat seama de complexitatea textelor sale; de faptul că în ele există straturi de suprafață și straturi de profunzime; de strălucirea lor întrucâtva înșelătoare, precum și de faptul că avem în ele un parcurs literar neliniar, ale cărui volute nu sunt întotdeauna ușor de urmat. Cu alte cuvinte, mi-am dat seama că aș avea nevoie, pentru a merge mai departe, de un ghid. Însă n-am trecut mai departe.

Abia mulți ani mai târziu m-am re-întâlnit cu Seneca, într-un context mult mai puțin academic, și anume atunci când mi l-am luat ca tovarăș într-o vacanță la munte. Am decis să citesc Scrisorile nu în relație cu alte texte, ci ca pe un text în sine. Ca pe un text care îmi este adresat în mod direct. În fond, Scrisorile pledează pentru asta. Cititorul este chemat să se substituie adresantului și să intre în acest joc al învățării filosofiei. Să devină Luciliu, măcar pe parcursul lecturii.

Și în acest punct m-am întrebat dacă acesta n-ar putea fi punctul de plecare al unui exercițiu pedagogic. Dacă nu cumva am putea face asta împreună, noi, cititorii, împărtășindu-ne experiențele. Așa s-a născut ideea acestui curs.

Filosof, savant, om de știință, cercetător… povestea unui termen

October 7, 2020 ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

Termenii de „șcience” și „scientist” cu sensul folosit azi sunt foarte noi. Ei provin din secolul al XIX-lea. Iar „scientist” se impune abia în a doua parte a secolului al XIX-lea și nu fără a întâmpina o anumită rezistență din partea celor cărora li se părea un termen derogatoriu. Puteți citi aici povestea propunerii lui; și a aventurilor prin care trece până când ajunge să se impună.

Ce se întâmplă până în secolul al XIX-lea. Ei bine, la origini, ceea ce numim noi azi știință se numea filosofie; sau, mai tehnic, filosofie naturală. Filosofia naturală are o istorie fascinantă și componente multiple și complexe. Termenul de „natural” conotează următoarele arii de semnificație:

se referă la o reflecție sistematică pe marginea tratatelor lui Aristotel despre natură (libri naturales) – adică Despre cer, Istoria animalelor, Despre părțile animalelor, Despre generare și corupție, Fizica și, eventual (dar aici e o mare dezbatere care durează câteva sute de ani) Despre suflet
se referă la o investigare sistematică a Naturii și, eventual, la opoziția tradițională între „natural” și „artificial” (care, în tradiție aristotelică înseamnă o opoziție dintre fenomenele care-și conțin principiul mișcării și cele produse printr-o mișcare impusă „din afară”)
se referă la o opoziție sau o delimitare între natural și „supranatural” (în special începând cu secolul al XVII-lea, aceasta e cea mai interesantă semnificație a termenului. Filosoful care se ocupă de filosofia naturală face asta delimitând câmpul său de expertiză de câmpul de expertiză al celui preocupat de lucruri preter-naturale sau supra-naturale).

Galileo, Descartes și Newton se prezintă ca filosofi preocupați de filosofia naturală (iar marea operă a lui Newton se numește Principiile matematice ale filosofiei naturale). În secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, dacă investigai Natura și erai în căutarea legilor ei te intitulai filosof (natural philosopher).

Philosophiae Naturalis Principia Mathematica - Wikipedia

Asta nu înseamnă că nu exista termenul de scientia – doar că el însemna ceva diferit. Scientia înseamnă cunoaștere demonstrativă derivată din principii și organizată (silogistic) în mod sistematic. Filosofii se ocupau de mai multe științe – de pildă, Galileo, Descartes și Newton erau preocupați de o știință a mișcării; dar și de o știință a cerurilor; Descartes era în căutarea unei științe despre om (văzut ca un compus de suflet și trup). Evident, Galileo, Descartes, Newton și majoritatea contemporanilor săi se ocupau și de știința sau științele despre Dumnezeu (metafizica, teologia scripturară, teologia naturală, hermeneutica biblică erau doar câteva dintre acestea). Însă, în secolul al XVII-lea, nu există o știință a științelor (Evul Mediu încercase să instaureze teologia acolo, dar e discutabil dacă a reușit). Denumirea pentru activitatea de cercetare sistematică care îngloba mai multe dintre domeniile menționate mai sus rămânea filosofie naturală.

Instituțional, filosofia naturală rămâne pe masă până la începutul secolului XX. Savanții secolului al XIX-lea și începutului de secol XX ocupă, în Anglia, catedre de filosofie naturală. Deci nu profesionalizarea filosofiei atrage după sine apariția unei terminologii noi.

Și atunci cum apare noua pleiadă de termeni? De ce ajung filosofii să revendice denumirea de „om de știință” (man of science)? Și de ce nu le place denumirea mai modestă de „scientist”? Iată ce ar fi de discutat – la seminar, dar poate și într-un șir de posturi ale studenților.

TOP: Cărți de filosofia științei

October 4, 2020October 23, 2020 ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

Am întocmit un top din cărți care au avut, la un anumit moment, un impact asupra domeniului, au introdus întrebări sau perspective noi, au lărgit sau, dimpotrivă, au focalizat dezbaterea. Acest top este perfectibil și așteaptă contribuțiile voastre. Ar fi bine să citiți cât mai multe cărți de pe această listă. Pentru una dintre ele, însă, va trebui să scrieți o recenzie (detalii despre cum se scrie recenzia aici). Iar aici detalii despre cum citim responsabil, cum ne apropiem de o carte, ce trebuie să știm despre autor înainte de a începe și cum găsim ajutoare pentru a descifra și înțelege pe parcursul lecturii.

Pierre Duhem, The Aim and Structure of Physical Theories, Princeton: Princeton University Press, 1991. (găsiți aici ediția originală, în limba franceză)
Ludwik Fleck, The Genesis of the Scientific Fact, Chicago: University of Chicago Press, 1981.
Amos Funkenstein, Theology and Scientific Imagination (tradusă la Humanitas, Teologie și imaginație științifică, 2007), Princeton, Princeton University Press, 1987
Ian Hacking, Representing and intervening
Gerald Holton, Thematic origins of scientific thought, Harvard University Press, 1988
Imre Lakatos, “Falsificationism and the methodology of research programmes”, in Lakatos, The methodology of scientific reseach programmes, Philosophical papers vol. 1, edited by John Worrall, Gregory Currie, CUP, 1978 (reprinted)
Paul Feyerabend, Against Method, London: New Left Books, 1975.
Larry Laudan, Progress and its problems, University of California Press, 1978.
Lorraine Daston, Peter Gallison, Objectivity, MIT Press, 2007.
Nancy Cartwright, How the laws of physics lie, Oxford, Clarendon Press, 1983
Henri Poincare, Știință și ipoteză (ediția originală, Science et hypothese, 1902, de preferat să citiți una dintre edițiile traducerii englezești). Aici o versiune online.
Karl Raymund Popper, Conjectures and refutations (orice ediție). Cartea se poate împrumuta pe Internet text archive (pentru 30 de zile).
Steven Shapin, Simon Schaffer, Leviathan and the Air-Pump: Hobbes, Boyle, and the Experimental Life, Princeton: Princeton University Press, 1985.
William Whewell, A philosophy of inductive sciences (orice ediție. Atenție, are trei volume. Dacă vă apucați de acest studiu serios, veniți să vorbim. Găsiți aici volumele).
David Wootton, The Invention of Science. A New History of the Scientific Revolution, New York: Harper Perennial, 2015.

Filosofia științei – plan de seminar

October 3, 2020February 15, 2021 ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

Alexandru Liciu

Seminarul cursului de filosofia științei se va desfășura ca un grup de lucru pe text. Studenților li se cere să citească toate textele indicate ca lecturi obligatorii. Pentru unele dintre seminarii există și lecturi suplimentare pentru cei care doresc să citească mai mult. Textele de seminar se găsesc în drop-box-ul cursului.

Prezența la seminar este obligatorie. Studenții care, din motive obiective, sunt siliți să lipsească la un seminar au obligația de a anunța acest lucru printr-un email către titularul de curs și de seminar. Studenții care lipsesc la mai mult de 5 întâlniri de seminar vor fi nevoiți să repete anul (nu se vor putea prezenta la restanță).

Teme de seminar:

Știință și literatură.

Acest prim seminar urmărește trasarea unor delimitări conceptuale. Vom încerca să vedem cu ce alte discipline concurează știința în momentul emergenței acesteia (umanioare, broadly conceived: teologie, educație axată pe clasici, literatură). Urmărind un studiu de caz, vom vedea că știința emerge ca o viziune totalizantă despre lume (”Știința” cu majusculă, dacă vreți), și nu neapărat (doar) ca o metodă de cunoaștere.

Texte de seminar: Huxley- Science and Culture; Huxley- On the Adviseableness of Improving natural Knowledge; Matthew Arnold- Literature and Science.

Obiective: Studenții vor formula întrebări cu privire la natura demersului științific pentru perioada Angliei victoriene. Vom discuta perspectiva lui Huxley, pentru care știința contemporană este o viziune înglobantă asupra lumii mai degrabă decât o metodă. Conform acestei poziții, știința (unitară, deși fragmentată artificial) oferă răspunsuri despre estetic și etic. Acestei poziții i se va opune Matthew Arnold, prin o serie de reflecții epistemologice.

Evaluare: dezbatere de tip warm-up: Știința cu majusculă sau cu minusculă?

2. Știință și filosofie. În seminarele doi și trei, vom discuta dacă -și în ce fel- filosofia (științei) ajunge să fie unul din actorii principali pe scena definirii științei. În acest seminar, ne ocupăm de primul episod al acestui demers, și anume cel care se petrece în secolul al XIX-lea.

Texte de seminar: William Whewell –Introducerea la Philosophy of Inductive Sciences; Th.Huxley- The Progress of Science; Bacon –The Great Instauration, Distribution of Work, partea I.

Obiective: Vom discuta concepția lui Huxley în conformitate cu care progresul științei apare printr-o serie de ”greșeli” (preia termenul Baconian de ”anticipări ale naturii”). Deși indezirabile în prezent, Huxley cosideră că acestea au fost inevitabile în trecut. Aceste greșeli sunt și ceea ce Huxley înțelege prin ”ipoteze” (reformulând, pentru Huxley cunoașterea a progresat prin ”ipoteze” înțelese în sensul de ”anticipări Baconiene ale Naturii”). De asemena, vom analiza întrebări ce emerg din textul lui Whewell: de ce consideră el că calea către o filosofie a științei (philosophy of science) trebuie să treacă mai întâi prin disciplina filosofiei științelor, la plural (philosophy of the sciences?). De ce crede el că e pe cale de a propune o filosofie a științei/științelor? Ce legătură are aceasta cu ”filosofia cunoașterii”/epistemologia (philosophy of knowledge)? Dar cu disciplinele particulare(cf. critica adusă lui Bacon)? În acest sens, câteva pasaje din Bacon ne vor servi drept referințe clarificatoare.

3. Criteriul de demarcație verificaționist

În acest seminar, vom trece la cel de-al doilea episod al discuției începute cu un seminar în urmă, urmărind felul în care demarcația dintre știință și filosofie (a științei) se maturizează la începutul sec. XX.

Texte de seminar: Carnap- The Elimination of Metaphysics Through Logical Analysis of Language; Holton- On Being Caught between Dionysians and Apollonians

Obiective: Studenții vor compara perspectiva lui Carnap cu cea a lui Holton, însă vor analiza critic și fiecare teorie în parte. Pentru Carnap, doar ceea ce poate fi formalizat (bine-format) poate fi inclus în știință (astfel explicându-se și conceptul său de sens), în timp ce restul trebuie exclus drept fiind de natură metafizică. Această idee presupune totuși o relație complicată cu ceea ce Carnap numește ”propoziții de observație” (observation sentences sau protocol sentences), pornind de la care se construiesc defințiile entităților științifice (semne ale bine-formării acestora). Pentru Holton, omul de știință este prins între ceea ce el numește ”noii dionisieci” (atacuri pe baza unor interpretări populare eronate ale științei) și ”apollonieni” (filosofi ai științei, precum Carnap). Este oricare dintre aceste atacuri justificat sau mai curând nejustificat?

4. Știință și pseudo-științe

În acest seminar vom anticipa puțin o serie din discuțiile viitoare, pentru a putea avea o perspectivă de ansamblu asupra problematicii demarcației dintre științe și pseudoștiințe. Folosind două exemple (astrologia și creaționismul), vom arăta cât este de complicat, de fapt, să separi între știință și pseudoștiință.

Texte de seminar: Paul Thagard- Why Astrology is a Pseudoscience; Larry Laudan- Commentary: Science at the Bar- Causes for Concern

Obiective: Studenții vor discuta criteriul multifațetat pe care Thagard îl propune pentru a distinge între știință și pseudoștiință, ce include, față de criteriul verificaționist discutat la cursul/seminarul anterior, nu doar elemente de natură logică, ci și factori sociali sau istorici. După o scurtă perspectivă istorică asupra disciplinei astrologiei, Thaggard arată de ce unele criterii de demarcație propuse anterior sunt insuficiente (pentru el, astrologia satisface atât criteriul verificabilității, cât și pe cel al falsificabilității). Criteriul propus de Thaggard este o conjuncție între elemente ce țin de teorie, unele ce țin de comuniatea celor care propun disciplina discutată, și unele ce țin de contextul istoric (văzut, la rândul său, drept o mixtură între felul în care o teorie reușește de-a lungul timpului să explice noi fapte – numite, în spirit Kuhnian, anomalii- și existența unor teorii concurente). Prin toate acestea, Thaggard înțelege un accent pus pe latura socială a demarcației științei de pseudoștiință. Studenții vor analiza critic propunere lui Thaggard, utilizând atât exemplul astrologiei, cât și alte exemple disponibile. Studenții vor discuta și propunerea lui Laudan, în conformitate cu care putem fi de acord cu condamnarea creaționismului științific, deși –în viziunea lui – invocăm argumetele greșite, bazate pe o preconcepție asupra felului în care funcționează știința. Care sunt, pentru Laudan, criteriile de demarcație?

Evaluare: dezbatere: este astrologia/ creaționismul o disciplină științifică sau pseudoștiințifică?

5. The historicist turn. Știința normală. Discipline și practici.

În acest seminar ne îndreptăm atenția de la discuția despre elementele logice ale științificității (deși nu am discutat exclusiv despre acestea) la așa-numitul historical turn, perspectiva conform căreia criteriile științificității trebuie înțelese istoric. În acest sens, vom începe o discuție asupra unei propuneri clasice, cea oferită de Thomas Kuhn.

Texte de seminar: Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, ch. 2-4.

Obiective: În acest seminar, studenții vor înțelege, aplica pe exemple, și analiza critic conceptul Kuhnian de știință normală (normal science) drept puzzle-solving. Vom reflecta, de asemenea, asupra conceptului Kuhnian de istorie: de ce e aceasta în stare să ne spună ce e științific și ce nu?

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

6. Ce este o paradigmă? Sensul restrictiv al paradigmeor, sensul lar al paradigmelor.

Continuăm discuția perspectivei lui Kuhn, aducând în joc un alt concept, conex celui de știință normală, și anume cel de paradigmă, cu multiplele lui redefințiții și ajustări.

Texte de seminar: Ian Hacking- ”Paradigms”, în Daston & Richards (eds.), The Structure of Scientific Revolutions at Fifty

Obiective: Cu ajutorul textului lui Hacking, studenții vor putea analiza critic conceptul Kuhnian de paradigmă, înțeles atât în sensul de exemplar sau de model, dar și de viziune asupra lumii (world-view). Vom discuta și cele trei explicații pe care Kuhn le oferă cu privire la felul în care folosește termenul de ”paradigmă”. Întrebare-bonus: de ce pentru Haking analiza lui Kuhn ține de filosofie (poate de logică flosofică), dar nu de filosofia științei sau de istoria & filosofia științei?

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

7. Anomalii, descoperiri, revoluții

Texte de seminar: Lakatos- ”Anomalies Versus `Crucial Experiments’”

Obiective: Vom introduce perspectiva lui Lakatos, pentru care știința nu este caracterizată din conjecturi și respingerea acestora (conjectures and refutations, sau trial-and-error procedure), ci de existența unor proiecte de cercetare. Studenții vor analiza critic poziția conform căreia într-un proiect de cercetare nu pot exista experimente cruciale (înțelese în mai multe sensuri, i.e. Lakatos & Grunbaum), ci, de fapt, experimentele crucaiale marchează un clash între două proiecte concurente. De asemenea, ne vom întreba ce înțelege Lakatos prin proiect de cercetare degenerativ.

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

8. Falsificaționism

Texte de seminar: Popper- ”Science: Conjectures and Reftations”

Obiective: Vom discuta cazul ”revoluției Austriece” (Einstein, Marx, Freud, Adler) propuse de Popper drept ilustrare a teoriei sale a falsificaționismului. În ce fel cotrastează Popper ultimele trei cazuri cu cel dintâi? Este textul lui Popper despre un concept de adevăr, despre un concept de cuantifcare (measurability), sau despre altceva? Care sunt pașii teoriei lui Popper?

9. Problemele falsificaționismului: testabilitate, subdeterminare teoretică (theory ladeness).

Texte de seminar: Duhem – Physical Theory and Experiment

Obiective: În acest seminar studenții vor aprecia critic teza duhemiană în conformitate cu care un experiment nu poate ataca o ipoteză izolată, ci doar un mănunchi de ipoteze, fiind astfel imposibil de stabili ținta atacului experimental. Vom discuta această teză aplicată pe un studiu de caz din istoria științei: dezbaterea Newton-Hooke despre natura luminii și ontologia culorilor. Marchează această dezbatere construcția unui experiment crucial (experimentum crucis)?

Evaluare: analiză de text și a studiului de caz; participare activă și la obiect la seminar.

10. Tipuri de falsificaționism.

Texte de seminar: Lakatos-”Falsificationism and the methodology of research programmes” part. 1

Obiective: Ne vom întreba de ce (și în ce sens) susține Lakatos că Popper oferă un concept naiv de falsificabilitate.

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

11. Programe de cercetare

Texte de seminar: Lakatos ”Falsificationism and the methodology of reseacrh programmes” part. 2

Obiective: Vom analiza în detaliu conceptul lakatosian de proiect de cercetare.

12. Reconstrucție conceptuală.

Texte de seminar: Lakatos – ”History of Science and its Rational Reconstructions”

Obiective: Vom analiza viziunea lakatosiană cu privire la relația dintre istoriografia științei și filosofia științei. Cum putem oferi un account rațional pentru evoluția conceptuală din știință? Putem interpreta istoria științei normativ?

Evaluare: dezbatere: istorie internalistă a științei vs. istorie externalistă a științei

13. Historical epistemology.

În acest seminar vom discuta o perspectivă ce deschide drumul către o istoricizare mai radicală. Pentru epistemologia istoristă, concepte care până acum au fost văzute drept trans-istorice (concepte precum cel de observație, acuratețe, certitudine, percepție etc.) sunt văzute în cheie istorică.

Texte de seminar: Sturm- ”Historical Epistemology or History of Epistemology?”

Obiective: Vom discuta felul în care Sturm contratează epistemologia istoristă cu istoria epistemologiei (deși și el acceptă că există curente de graniță între cele două), optând pentru cea din urmă și atacând astfel poziții de tipul Daston & Gallison, argumentând că epistemologia istoristă nu e utilă (useful) pentru probleme epistemologice în genere. Oare cum se pot apăra epistemologii istoriciști? Cum vi se pare ideea că nu există o schimbare istorică a conceptului de percepție, ci doar o schimbare a raportului dintre percepție și alte facultăți (e.g. judecată)? Și care este locul practicilor în toată această poveste?

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

Cursuri și resurse educaționale

Featured ~ danajalobeanu ~ Leave a comment

Resurse educaționale

Mai jos aveți o listă de biblioteci electronice pe care eu le-am folosit cu succes.

Gallica (gallica.bnf.fr): pentru că a început mai demult procesul de digitizare, proiectul Gallica (Biblioteca națională a Franței online) rămâne în top, mai ales pentru cei care au nevoie de carte veche.

Biblioteca landului Bayern vine tare din urmă; e o extraordinară resursă de cărți de secolele XVI-XVIII.

EEBO (Early English Books Online) e încă în spatele unul paywall; dar tot mai multe resurse de pe EEBO se găsesc free of charge în arhiva organizată de University of Michigan.

JSTOR și-a scos multe articole la liber, merită investigată.

Poate cea mai dinamică în pandemie a fost Internet Text Archive, care și-a organizat un foarte eficient sistem de „împrumut”. Cărțile încă sub copyright se pot împrumuta pentru 30 de zile, pentru 14 zile, pentru 1 zi sau chiar pentru… o oră.