Aristotel și vocabularul științei

În acest seminar, ne vom ocupa, mai întâi, de concepția aristotelică a științei/ scientia, așa cum reiese aceasta din cartea a III-a a Metafizicii,. Mai apoi vom examina un exemplu de astfel de știință, fizica, focusându-ne pe conceptele de natură și de cauză (mai ales așa cum le găsim în cartea a II-a a Fizicii). Vom vedea că Aristotel fondează limbajul științei, din care fac parte concepte precum: cauze (patru tipuri, ce aduc în prim-plan întebearea ”de ce?”), substanță și accident (traducerile în românește, dar și în engleză, sunt multiple: context intrinsec și context al Ființelor (Cornea), real și accidental (Baumgarten), (essential) substance și attributes of substance (Ross), reality/ determiante și by virtue of occurance/ indeterminate (Charlton)), potențial și actual. După cum cred că se poate intui deja, lupta cu limbajul tradițional al științei nu e deloc ușoară. Dar cu acesta s-au războit modernii și, pentru a-i înțelege, de aici pornim și noi.

Vom avea în vedere următoarele întrebări:

  1. Cât feluri de știință pot exista pentru Aristotel? O știință a Ființei/ a substanței vs. o știință a principiilor
  2. Ce sunt principiile? În ce relație stau ele cu știința?
  3. Ce sunt principiile prime? Câte feluri de principii există pentru Aristotel?
  4. Care sunt cele patru tipuri de cauză? Ce le diferențiază? Ce au ele de-a face cu știința?
  5. Ce înțelege Aristotel prin ”natură”? Care este obiectul de studiu al fizicianului?
  6. Ce înțelege Aristotel prin întâmplare și prin spontaneitate (tr. Baumgarten)? Ce le diefrențiază pe cele două?  Ce rol  joacă cauzele accidentale în acest context? Cum se leagă acestea de știința fizicii?
  7. Care este obiectul științei fizicii? Bonus: se ocupă fizica și de lumea supralunară? De ce?
  8. Bonus: Ce înseamnă că există discipline matematice mai apropiate de fizică (optica, armonica, astronomia)? Matematician vs. fizician (193b22- 194a12).

Metodologia programelor de cercetare- discuție de seminar

Alexandru Liciu

În textul său, ”Falsificationism and the methodology of Scientific Research Programmes”, Lakatos distinge între trei tipuri de ”falsificaționism”: (1) cel ”dogmatic”-naturalist, (2) cel metodologic sau ”naiv” și (3) cel ”sofisticat”(acestea sunt numite altundeva Popper0, Popper1 și Popper2[1]). Cel dogmatic are impresia că te poți confrunta cu ”fapte brute”, din natură,  care vor înclina balanța în cazul unui expriment crucial. Cel ”naiv” își dă seama că probele în favoarea unei teorii nu sunt fapte brute, și că observarea acestor probe e legată de o serie de decizii metodologice (cum rezolvăm problema bazei empirice? Ce anume din teorie este falsificat de observație? problemema cunoașterii de fundal – background knowledge)

Cel sofisticat păstrează atenția pentru problema deciziilor metodologice (dar fără a le rezolva pe toate!), însă discută în termeni de ”schimbări ale modului de a pune problema” (problemshifts). Aceste problemshifts pot fi progresive teoretic sau empiric (și sunt științifice dacă sunt cel puțin teoretic progresive), iar prin aceasta se înțelege că noua teorie asimilează elementele nerefutate din vechea teorie, iar pe lângă acestea produce noi observații empirice (deși, vom vedea la seminar, nu neapărat imediat) – i.e. are un ”exces” de conținut empiric față de vechea teorie – pe care finalmente de ”coroborează” (pentru a păstra un termen popperian). Dacă un problemshift încetează să mai producă conținut empiric, acesta devine ”degenerativ” (însă, după cum vom discuta la seminar, asta nu înseamnă că se retrage de pe scenă).

Pornind de la cel de-al treilea tip de falsificaționism, Lakatos își va construi o metodologie a proiectelor de cercetare (șiruri teoretice care împart același nucleu). Acestea conțin mai multe elemente: euristica negativă (cea care construiește nucleul dur și centura protectoare, formată din ipoteze auxiliare. Partea mai curând neinfirmabilă a unui program de cercetare), euristica pozitivă (omul de știință construiește un model teoretic, adesea făcând abstracție de conținutul empiric sau de ”anomaliile” care sunt puse pe masă. Aceasta definește ”variantele” infirmabile ale programului de cercetare), centura protectoare (ipotezele auxiliare ce protejează nucleul), respectiv nucleul dur (cel ce – în primă înstanță! – nu poate fi ținta unui modus tollens, dar poate fi eliminat pănă la urmă). Aceste elemente vin cu o serie interesantă de consecințe:

  • Asemeanea ”problemshift”-urilor, programele de cercetare pot fi teoretic progresive (propun noi modele teoretice) sau empiric progresive (conduc la noi observații empirice – sau pun observații mai vechi într-o lumină nouă), sau ambele. Tot asemenea problemshift-urilor, programele de cercetare pot deveni degenerative.
  • Experimentul crucial este redefinit. Acestea ne apar cel mai adesea drept micro-experimente cruciale, iar un factor decisiv îl are dimensiunea istroică a științei: un experiment ne apare drept crucial numai retrospectiv.
  • Există o perpetuă competiție între diferite programe de cercetare. Un program ”în cădere” (sau ”degenerativ”) se poate întoarce pe ringul de luptă după o perioadă mai lungă de timp.

În acest seminar, aș vrea să avem în vedere următoarele întrebări de fundal:

1. Mi se pare că uneori Lakatos pare să prefere demersul speculativ (sau de construcție a modelelor teoretice) în pofida muncii experimentale. Însă aștept să mă contraziceți. Ce înțelege Lakatos prin ”model”? Este Lakatos mai degrabă specualtiv sau mai curând apropiat de empiric?

2. Ce sunt euristicile? (O serie de reguli? Țin ele de logica descoperirii? De metodologie? Etc.)

3. Cum poate decurge ”lupta” dintre diferite programe de cercetare (putem identifica niște etape)? Poate nucleul dur fi infirmat în cele din urmă? Cum?

4. Cum redefineșe Lakatos noțiunea de ”raționalitate”? (De discutat cu ce am văzut până acum în Popper, Kuhn, Duhem – pe care, de altfel, îi și discută Lakatos în textul său)

5. Este Lakatos descriptiv sau normativ?

6. (Anticipând seminarul următor) Ce rol joacă istoria științei pentru Lakatos? Ce este o reconstrucție rațională?


[1] Însă Popper0 este mai curând un om de paie, construit de Ayer. Popper1 este Popper-ul de tinerețe, iar Popper2 este cel de bătrânețe.

Newton și Hooke despre natura luminii. Un caz de subdeterminare teoretică?

În 1666, Newton observă un fenomen pe care l-am putea vedea drept o anomalie pentru teoriile optice ale vremii (pentru care un reprezentant important este Hooke): Newton observă că proiecția unei raze de lumină ce trece printr-un orificiu din fereastră și apoi printr-o prismă nu are forma acelui orificiu (circulară), ci o formă mai alungită, în care lungimea e cam de cinici ori mai mare decât lățimea. Acest fenomen este discutat de Newton într-o scrisoare către Societatea Regală, apărută în Philosophical Transactions.

Newton ia în considerare mai mulți factori care i-ar fi putut altera setup-ul experimental: grosimea lentilelor, forma imperfectă a acestora, sau chiar ipoteza în conformiate cu care lumina s-ar mișca circular. Însă niciunul din acești posibili factori nu par să explice fenomenul. Acest aspect îl încurajează pe Newton să construiască un experiment crucial, care ar trebui să ne elucideze natura luminii: Newton adaugă o a doua prismă și observă că fasciculele colorate de lumină nu se desfac mai departe în alte componente. De aici, Newton conchide că lumina albă e compusă din raze colorate, de refrangibilități diferite (”Light consists of Rays differently refrangible”), și că aceste raze nu sunt proprietăți ale luminii (apărute în urma refracției sau a reflexiei), ci constituenții ultimi ai acesteia (”Colours are not Qualifications of Light, derived from Refractions, or Reflections of natural Bodies […], but Original and connate properties, which in divers Rays are divers”).

Apud Lohne 1968, 181

Textul lui Newton poate fi împărțit în trei părți: mai întâi, o descriere a anomaliei și a setup-ului experimental ”crucial”. Mai apoi, ”doctrina” culorilor construită pe baza acestui experiment, ce conține 13 propoziții (care ne spun, de pildă, că fiecărui grad de refrangibilitate îi corespunde doar o singură culoare; că razele violet sunt cele mai refrangibile, iar cele roșii sunt cele mai puțin refrangibile; că, deși există un număr indefinit de astfel de raze, totuși între ele nu există o diferență esențială; ori că unele dintre aceste raze – mai apropiate pe spectrul culorilor- se pot amesteca, iar altele nu; și că dacă le amestecăm pe toate recompunem lumina ”albă”; sau că uneori nu vedem lumina ”albă” pentru că prisma pe care o folosim este ușor colorată etc.). Finalmente, Newton propune alte experimente în favoarea doctrinei culorilor.

Numai că această ”doctrină” este prezentată ca rezultând în urma unui experiment crucial. Iar acest lucru atrage atenția unui experimentator ce deja devenise, în epocă, parte a establishment-ului în ale opticii: Robert Hooke (Westfall 1963, Purrington 2009, ch 8). Într-un răspuns adresat tot Societății Regale, Hooke susține că ”teoria” lui Newton (după cum o numește acesta din urmă) este departe de a rezulta dintr-un experiment crucial, și că aceasta este mai degrabă o ”ipoteză” cu nimic mai certă decât alte ”ipoteze”, printre care și cea propuse de Hooke însuși: pentru el, lumina este indivizbilă, se propagă ondulatoriu, iar fenomenul culorilor este doar o aparență (”the Phantasm of Colour”) ce rezultă în urma indicilor de refracție diferiți pe care lumina îi întâlnește la contactul cu diferite suprafețe (deși uneori pare să fie ceva mai aproape de Newton și să spună că există totuși două culori fundamentale – roșu și albastru) (Micrographia 57-69, Purrington op. cit 136- 139). Cu alte cuvinte, Hooke respinge caracterul de experimentum crucis al demersului lui Newton, susținând că ambele teorii sunt coerente cu setup-ul experimental. Despre acest exemplu vom discuta mai îndelung la curs.

De la experimente cruciale la problema expertizei

Pe 7 noiembrie 1919, ziarul londonez Times publica un articol cu titlul ”Revolution in Science” și subtitlurile ”New Theory of the Universe. Newtonian Ideas Overthrown”. Articolul ne spune că două din cele trei predicții făcute de noua teorie a lui Einstein au fost confirmate experimental. La capătul unui șir de investigații, expedițiile trimise să observe o eclipsă de Soare, la Sobral și Principe, s-au întors victorioase. Mai precis a doua din cele două expediții, cea coordonată de fizicianul Arthur Eddington, unul dintre primii discipoli englezi ai lui Einstein. Despre ce era vorba?

Coloana cea mai din dreapta anunță ”revoluția din știință”.

Conform teoriei lui Einstein, lumina care trece prin apropierea unui obiect celest masiv se curbează, obiectul având un efect de lentilă gravitațională. Dar, dacă este așa, atunci în timpul unei eclipse, stelele din vecinătatea Soarelui s-ar vedea deplasate din pozițiile lor „obișnuite”. Iată „consecința testabilă” a teoriei lui Einstein. Și iată ce confirmă expediția lui Eddington.

Și cum e cu Newton? Și teoria newtoniană ia în calcul că lumina poate fi acționată gravitațional la trecerea pe lângă un obiect masiv. Doar că în cazul lui Newton, valorile acestei deviații sunt mai mici, mult mai mici, decât cele prezise de teoria lui Einstein. Iar în 1919 avem o eclipsă de soare totală. Ce ocazie mai bună pentru astronomi decât să încerce testarea teoriei?

Cele două predicții, Einstein vs. Newton (apud. Eddington, Weighting Light)

Asta ne spune articolul din The Times. Că Eddington ar fi confirmat teoria lui Einstein și ar fi infirmat-o pe cea a lui Newton. Dar așa să stea lucrurile?

Un prim posibil răspuns: da

În eseul său, Conjecturi și infirmări, Popper ne vorbește despre Teoria Relativității ca de un bun exemplu de teorie științifică model, de teorie falsicabilă experimental. Einstein a făcut o predicție riscantă iar Eddington s-a dus să facă experimentul. Și experimentul a ieșit. Eddington a confirmat, pentru prima oară predicția făcută de Einstein și deci teoria acestuia. Predicția eisteiniană, pentru Popper, dă naștere unui experimentum crucis: expediția lui Eddington avea de judecat în mod crucial și de adjudecat în favoarea uneia dintre cele două teorii. Și a câștigat Einstein.

Un alt posibil răspuns: nu

În Fabulous science, John Waller propune imaginea unui Eddington impostor. Conform  lui Waller, expedițiile din 1918-1919 nu au fost cu nimic mai de succes decât alte experimente similare, dar totuși considerate minore. Astfel, Waller se întreabă de ce comunitatea științifică a îmbrățișat atât de repede o dovadă experimentală șubredă. În acest sens, Waller reia o serie de critici invocate de istoricii Earman & Glymour la adresa clarității observațiilor lui Eddington:

  • Grade diferite de turbulență atmosferică;
  • Temperaturi ambientale diferite;
  • Diferența dintre 0.8 și 1.7 secunde de arc înseamnă a măsura mai puțin de grosimea unei monede de la aproximativ un kilometru depărtare;

O parte din aceste posibilie surse de eroare ar putea fi luate în considerare în contextul calcului ulterior, însă pentru aceasta avem nevoie de minimum 6 stele de a căror poziție să fim siguri, iar aceasta nu se întâmplă. Așadar, din nou, de ce consimte comunitatea științifică?

Pentru Waller, suntem departe de experimentum crucis. Mai mult decâtatât, Eddington a ”cosmetizat” datele experimentale, printr-o selecție nejustificată (bazată pe argumente ad hoc). Însă, consideră Waller, episodul Eddington e un alt tip de poveste; e o poveste despre taberele în care se împart oamenii de știință. Einstein a triumfat datorită unui mecanism apropiat de ce oferă astăzi serviciul de publicitate (cf. articolul de ziar, unde se anunță o revoluție în știință).

Alt răspuns: mai nuanțat— problema expertizei

Ben Almassi ne atenționează că ambele perspective de mai sunt simplifică prea mult. Miezul poveștii lui Eddington e, consideră Almassi, altundeva, și e mult mai nuanțat: problema limitelor expertizei și a încrederii în omul de știință. Eddington, ne arată Almassi, era o autoritate în privința Teoriei Relativității. Doar că epertiza lui (în TR) se intersectează cu alte tipuri de expertiză (în astronomie observațională, de pildă). Niciodată o astfel de expertiză nu va fi receptată într-un vacuum epistemic, de unde Almasi construiește noțiunea de expertiză parțială.

Almssi subliniază că, în Nature and Observatory (1919-1920) există mai multe încercări ale colegilor lui Eddington de a oferi explicații alternative pentru fenomenele observate:

  • Lodge: increased refractivity due to denser ether near the sun caused the starlight deflection.
  • Nevill: the region around the sun may deflect starlight for some other non-relativistic reason.
  • Silberstein: the displacements were not caused by gravity, but some irregular solar medium.
  • Anderson: uneven cooling of the earth’s upper atmosphere during the eclipse caused the observed starlight deflection.

Astfel, Almassi susține că succesul Teoriei Relativității este produsul unei intersecții din mai mult factori importanți din punct de vedere epistemic și a mai multor astfel de expertie parțiale.

Perspectiva lui Eddington

În Weighting Light, Eddington însuși ne arată problemele cu care s-au confruntat expedițiile pe care le-a supervizat. Uitați câteva fragmente grăitoare:

“In many cases one or other of the most essential stars was missing through cloud, and no use could be made of them; but one plate was found showing fairly good images of five stars, which were suitable for a determination. This was measured on the spot a few days after the eclipse in a micrometric measuring-machine. The problem was to determine how the apparent positions of the stars, affected by the sun’s gravitational field, compared with the normal positions on a photograph taken when the sun was out of the way. Normal photographs for comparison had been taken with the same telescope in England in January.”

“The results from this plate gave a definite displacement, in good accordance with Einstein’s theory and disagreeing with the Newtonian prediction. Although the material was very meagre compared with what had been hoped for, the writer (who it must be admitted was not altogether unbiassed) believed it convincing.”

A fost Eddington biased? Se pot justifica alegerile pe care le-a făcut? Are dreptate Popper și avem de-a face, până la urmă, cu un experiment crucial? Despre toate acestea discutăm miercuri, la seminar.

Plăcuțele lui Eddington, suprapuse

Raționamentul prin analogie

Raționamentul prin analogie este esențial în progresul științei, pentru că pe această cale trecem de la o problemă rezolvată la una nerezolvată. Însă Ian Hacking, pe urmele Margaterei Masterman, ne arată că un concept-cheie ce rămâne insuficient articulat în proiectul lui Kuhn este tocmai raționamentul prin analogie. Acesta este instanțiat în conceptul restrâns de paradigmă, cel de exemplar. Exemplarul ar trebui să ne arate cum se desfășoară procesul de puzzle-solving și cum trecem de la un exemplu la altul.

De pildă, de la planul înclicant (Galileo), la pendul (Huygens) și la modul în care Bernoulli folosește modelul unui pendul. Toate aceste trei cazuri ar trebui să aibă, în spate, un exemplar, pe care omul de știință îl recunoaște iar asta îi permite procesul de puzzle solving. Doar că— nu-i așa?— nu e deloc clar cum se realizează asta. Iar asta, e de părere Hacking, e o problemă nu doar pentru Kuhn, ci pentru raționamentul prin analogie în genere (mulți autori intră aici, de la Aristotel, la moderni precum Montaigne sau Francis Bacon, la autori cvasi-contemporani, precum John Wisdom, profesorul lui Hacking la Cambridge).

Însă cum se poate răspunde la dilemele analogiei în cazul lui Kuhn? Hacking enumeră trei soluții posibile:

a. Prin analogie obținem un fel de meta-exemplu, care ne arată cum anume putem opera cu exemplele particulare, din care rezultă soluții succesive la puzzle-solving (ce se pot întinde pe perioade mari de timp, de la Galileo la teoria percolării)

b. Analogia are un rol mai degrabă de educație și instrucție. Prin analogie, studentul învață să rezolve calupuri de probleme (asemănător declinării gramaticale). Studenții mai buni vor surprinde similaritățile mai repede, și vor putea rezolva și probleme cu care analogia este doar parțială (aici ne-am putea întreba și dacă analogia poate fi explicitată în reguli clare)

c. Analogia este asemena definirii prin ostensiune, prin aceea că urmează exemple și contra-exemple – asemenea ”rule-following considerations”.

La seminar ne vom uita la acestea, și ne vom întreba în ce măsură raționamentul prin analogie este central pentru conceptul Kuhnian de paradigmă (și pentru care dintre sensurile de paradigmă). Ne vom întreba și dacă analogia poate sau nu fi explicitată în reguli (un punct, cred, insuficient de clar în programul lui Kuhn).

Condiții de evaluare

Prounere- de discutat la seminarul din 11 noiembrie.

Participarea la acest curs va fi evaluată într-un sistem cumulativ care ia în calcul activitatea studentului pe tot parcursul semestrului. Nu vom organiza un examen final, ci vom puncta fiecare dintre contribuțiile voastre. Cursul se va încheia cu o discuție evaluativ-sumativă de tipul unui colocviu în care vom analiza contribuțiile voastre și veți avea prilejul de a vă prezenta forma finală a recenziei.

Pentru seminar:

Participarea activă și la obiect este condiția sine qua non a seminarului. În absența acesteia nu puteți promova. Însă în calcularea notei finale o pondere ceva mai mare o au contribuțiile scrise, o parte din care pot apărea și aici, pe blog.

Puteți posta pe blog contribuții simple, de tipul definirii unor termeni discutați la curs, exemplificări ale unor discuții deja purtate la curs, răspunsuri la întrebările formulate la seminar, dar și contribuții personale, mai complexe, de tipul formulării și discutării unor întrebări, exemplificării cu exemple noi, propuneri de discuții sau interpretări proprii, recenzii ale unor lecturi suplimentare citite etc. Sunteți colaboratori la realizarea blogului.

Există însă niște condiții: Pentru ca o astfel de contribuție să fie luată în considerare, primul draft al acesteia trebuie trimis înaintea deadline-ului (primul deadline luni 9 noiembrie ora 21). Astfel, dacă depășiți deadline-ul pentru primul draft al unui blogpost, nu mai puteți primi punctajul aferent acelei săptămâni. În fiecare săptămână (luni, ora 21) aveți de trimis acest prim draft al unei postări, în valoare de un punct.

De asemena, voi puncta capacitatea de a lucra în drafturi succesive și de a răspunde observațiilor noastre.

Realizarea unei recenzii

Tot în drafturi vom lucra și la recenzii. Deadline-uri pentru primul draft- 15 decembrie. Al doilea draft- 5 ianuarie. Forma finală- 12 ianuarie. Fiecare draft valorează 2 puncte. Dacă depășiți deadline-ul, nu mai puteți primi punctajul aferent draftului cu pricina.

Evaluarea cursului

Pentru evaluarea cursului vom lua în calcul cum arată postările care ajung pe blog și comentariile voastre la postările colegilor. În ultima întâlnire de curs, sau într-o întâlnire specială (convenită de comun acord) vom organiza o discuție evaluativă finală, în care veți putea să vă auto-evaluați contribuția la curs și vom discuta pe larg forma finală a recenziilor voastre. Această discuție finală vă poate ridica nota de seminar cu maximum 3 puncte.

Pentru nota finală, vom aplica ceva similar modelului francez de notare, cu note de până la 20, pe care apoi le vom transpune în sistemul nostru (de la 17 puncte în sus înseamnă nota 10, de la 15 înseamnă 9 etc.)

Premii

Contribuțiile care ating un anumit grad de maturitate vor apărea pe blogul letstalkaboutbooks, sau/și pot fi restructurate în forme mai eseistice și trimise la diverse reviste (Jurnalul departamentului de filosofie teoretică, Revista Timpul, sau, dacă sunt în engleză și sunt bune recenzii ale unor cărți recente, se pot încerca reviste de specialitate, precum Society and Politics sau Analele Universității din București)

La letstalkaboutbooks puteți deveni, în timp, contributori permanenți, ceea ce înseamnă și că puteți primi cărți contra recenzii (de la edituri precum Humanitas sau Polirom)

Nota finală:

Nota finală este o medie ponderată între (1) activitatea la seminar, (2) contribuțiile la blog și (3) recenzie.

The historicist turn. Știința normală. Discipline și practici— discuție de seminar

În acest seminar, ne vom opri asupra a ceea ce, adesea, numim ”turnura istorică” din filosofia științei. Va fi primul din cele câteva seminarii în care vom discuta teoria kuhniană a unei științe care evoluează cumva discontinuu, prin alternanța unor perioade diferite, denumite știință normală, crize și revoluții. În acest prim seminar, ne vom ocupa îndeobște de prima dintre aceste perioade, știința normală.

În Structura revoluțiilor științifice, Kuhn susține că toate științele evoluează în felul următor: în perioda pre-paradigmatică, dintre mai multe grupuri de oameni de știință (numite școli pre-paradigmatice), unul se va organiza într-o comunitate științifică și va asimilia sau va scoate în afara științei celelalte grupuri. Noile reguli și obiceiuri duc, treptat, la articularea științei normale (normal science), care dictează ce este acceptat drept științific, precum și care sunt întrebările la care trebuie să răspundă omul de știință pentru a fi considerat ca atare. Pe această cale, apar o serie de activități specifiice științei normale: savanții sunt angajați într-o perpetuă competiție de rezolvare a unor probleme deosebit de specifice (puzzle-solving), scriu articole (și nu cărți) adresate mai curând colegilor decât publicului (fie el și educat), o parte din cunoaștere este ”codificată” în manuale, iar educația necesară pentru a deveni om de știință este foarte dependentă de ”regulile de joc” ale comunității științifice (aceste reguli sunt mai degrabă transmise decât interogate).

Descrierea oferită de Kuhn perioadelor de știință normală folosește un câmp semantic cu care s-ar putea să fiți mai puțin familiari, și prin urmare va trebui să explicăm o serie de termeni, atât în discuția de seminar, cât și aici, pe blog:

  • Puzzle solving
  • Mop-up work
  • Determining constants
  • Articulating the paradigm.

Însă înainte de a discuta pe exemple particulare, ar merita să încercăm să răspundem la niște întrebări mai generale, care să ne ghideze și lectura, și discuția de seminar.

Să pornim de la faptul că, pentru Kuhn, comunitatea științifică și practicile ei par să fie aduse în centrul discuției. În ce fel îl diferențiază asta de tipul de teorie normativă a științei pe care am discutat-o data trecută? Este teoria lui Kuhn descriptivă sau normativă?

Întrebări mai specifice

  1. Cum se face educația în interiorul științei normale? Ce rol joacă ”manualele” (în sensul mai cuprinzător propus de Kuhn – aici intră mai multe lucrări clasice, precum Fizica lui Aristotel, Almagest-ul lui Ptolemeu, Principia newtoniană etc.)? Care sunt caracteristicile de bază ale acestora? Vă puteți gândi la alte exemple de ”manuale”?
  2. Ce examene trebuie să treacă învățăcelul pentru a deveni un membru acceptat al comunității științifice?
  3. Cum se desfășoară concursul de „puzzle solving” dintr-o disciplină și care este rolul său?
  4. Cum  se ajunge la știința normală? Ce înțelege Kuhn prin ”mop-up work”? Care sunt cele trei clase de probleme ce caracterizează știința normală? Putem da niște exemple pentru a înțelege mai bine?

Câteva întrebări filosofice

Kuhn leagă știința normală de conceptul fundamental al teoriei sale despre natura științei, și anume conceptul de paradigmă. Vom încerca, la seminar, să discutăm câteva dintre trăsăturile paradigmelor, așa cum rezultă acestea din practica științei normale (la cursul de data viitoare, vom vedea că aceste caracteristici sunt mai numeroase și mai complicate)

  1. Dacă ne uităm la fazele prin care se constituie știința normală, putem deja vedea câteva dintre trăsăturile unei paradigme kuhniene. Așa că un prim exercițiu ar fi să punem în contrast științele pre-paradigmatice cu cele paradigmatice (cele în care s-a constituit faza de știință normală).
  2. Mai apoi, Kuhn ne spune că în anumite domenii s-au succedat deja mai multe paradigme. De pildă, în astronomia clasică am putea eventual vorbi despre o paradigmă ptolemaică (geocentrică) și una copernicană (sau galileano-newtoniană) heliocentrică. Care ar fi diferențele dintre ele? Dar dintre activitățile comunităților angajate în cele două tipuri de știință normală?
  3. Există și științe în cadrul cărora e încă discutabil dacă s-a stabilizat vreo paradigmă? La ce alte exemple vă puteți gândi?
  4. Pot exista, pentru Kuhn, observații empirice ”divorțate” de teorie?
  5. Ce rol joacă școlile pre-paradigmatice? Ce se întâmplă cu acestea după stabilizarea paradigmei?
  6. Poate noul apărea într-o paradigmă?  (Cum e cu posibil ceva nou în știință?)

Cum scriem o recenzie de carte? Scurt ghid practic pentru studenți

Alexandru Liciu

Mai jos găsiți o serie de pași utili pentru recenzarea cărții pe care v-ați ales-o. Voi ilustra pașii cu lucrări pe care le-am recenzat sau la recenzarea cărora lucrez acum. Asta nu înseamnă nici pe departe că recenziile mele sunt vreun model de urmat. Mai degrabă priviți acești pași drept lecțiile pe care le-am învățat eu și pe care vreau să le dau mai departe.

  1. Parcurgeți cartea. Găsiți teza și argumentele lucrării. Uneori, demersul propus e unitar și teza/argumentele sunt ușor de găsit (e.g. William Poole, The World Makers). Alteori, avem de-a face cu lucrări mai heterogene, în care diferite capitole susțin teze diferite (e.g. Charles Wolfe, La Philosophie de la biologie avant la biologie) – în unele cazuri pentru că astfel de lucrări reunesc eseuri la care autorul a lucrat în diferite momente de timp. La limită, putem recenza chiar volume de editor, care adună laolaltă articole scrise de autori diferiți.

2. Încercați să identificați din ce tradiții/ discipline se revendică autorul (e.g. Miscallaneous order de Angus Vine îmbină manuscript & print culture, literary studies, paper technologies).

3. Căutați ce s-a mai spus prin alte review-uri. Acest pas este important pentru a vedea ce s-a mai zis și, prin urmare, ce nu mai are rost să ziceți.

4. În unele cazuri, autorul dezvoltă în carte un proiect la care lucrează de-o viață. Așadar, este foarte probabil să mai fi publicat pe subiect. Căutați și citiți articolele sale mai timpurii (cu siguranță citate în carte, sau trecute măcar la bibliografia de final), pentru a vedea cum anume se dezvoltă acel proiect de cercetare (în unele cazuri, veți da peste lucrări la care nu aveți acces. Faptul că nu ați putut consulta un anumit articol/carte trebuie să apară explicit în notele recenziei. Eu am pățit asta cu unul din articolele lui Angus Vine, precum și cu corespondența lui Joseph Justus Scaliger, editată de Dirk van Miert).

5. Ne gândim care sunt textele primare pe care autorul le discută, și ce interpretare a acestora propune. Este aceasta adecvată? Este recomandat să vă duceți direct la sursa primară și, pornind de acolo, să vedeți ce alte interpretări există în literatura secundară. Puteți, de asemenea, să nu fiți de acord cu niciuna dintre aceste perspective și, bazându-vă pe textele primare, să arătați unde credeți că se găsește eroarea interpretativă. Pentru filosofia științei, vă puteți ocupa de studile de caz pe care le construiesc autorii, sau măcar de episoadele din istoria științei la care trimit aceștia, chiar dacă nu folosesc metodologia studiului de caz (e.g. experimentul lui Eddington pentru Popper; disputa Newton-Hooke cu privire la ontologia luminii, pentru textele care discută ideea de experimetn crucial sau de theory underdetermiantion etc.)

6. Pînă în acest punct, am trecut prin munca de background, ca o propedeutică necesară oricărei recenzii. Scopul până acum a fost familiarizarea cu corpusul de texte și tradiții din spatele cărții de recenzat, iar ce e important de notat e că nu tot ce ați citit până acum se va regăsi în recenzie. Până aici ați adunat materiale, iar acum e timpul să le digerați. Forma finală are maximum 5 pagini (!!), iar asta e deja considerată o recenzie lungă. Așadar, grupați ce ați adunat în două coloane:

6a.  În prima treceți lucrurile care s-au mai zis despre carte (și de care vă feriți acum). Recenziile deja existente nu trebuie neapărat amintite în recenzia voastră (mai ales din considerente de spațiu), însă fiți siguri că le citiți! De asemenea, treceți aici aspectele pe care le vedeți mai marginale, sau pe care nu le stăpâniți (acestea din urmă pot apărea în recenzie, dar sub auspiciile unei modestii epistemice).

6b.  În cea de-a doua, treceți aspectele notabile, de care vreți să vă ocupați în recenzie. Dintre acestea, identificați punctul de atac – un aspect pe care credeți că merită să îl disecați și de care vă veți ocupa îndelung.

7. În acest punct, sunteți gata de scris. Jumătate de text poate fi o discuție a cărții per ansamblu, în care îi analizați structura argumentativă, arătați de unde se revendică, și ce se propune nou față de literatura de la care pleacă. În cealaltă jumătate de text, discutați pe larg punctul polemic amitit mai sus.

8. Luați aminte că o recenzie nu înseamnă povestirea cărții, și nici simpla redare a argumentelor din aceasta. Mai degrabă, o recenzie se vrea o discuție problematizantă a ideilor din carte. Ba chiar, de la un punct încolo, recenzia este o trecere în revistă a punctelor tari, dar și a punctelor slabe, din lucrare. Nu ezitați să fiți evaluativi (”Lucrarea are meritul de…”, ”Ce reușește să ne arate autorul este că…”, ”Această problematică este discutată dintr-un nou unghi, și anume…” etc.), iar insuficiențele lucrării trebuie și ele punctate, chair dacă în mod politicos (”Este regretabil că autorul nu a dezvoltat…”, ”Cu toate acestea, un minus ar cărții este că…”, ”Ne-ar fi plăcut dacă autorul ar fi tratat mai pe larg concepția sa despre…”).

9. Ca în oricare alt caz, lucrăm în drafturi succesive. Așteptăm așadar cu interest primele voastre drafturi!

Știință și Filosofie- Discuție de seminar

În acest seminar vom investiga câteva moduri în care știința se constituie printr-un raport cu filosofia. Pentru aceasta, ne vom uita la patru autori; doi de secol XIX (Th. Huxley și William Whewell), și doi de secol XX (Holton și Carnap). Vom discuta diverse concepții, precum ”depășirea” carnapiană a metafizicii printr-o nouă definiție a filosofiei (o ”filosofie științifică”); progresul științei prin erori (aferente, de fapt, construcției unor ipoteze verificabile), la Th. Huxley; construcția unei filosofii a științei (diferită de filosofosia științelor, la plural), la Whewell; situarea omului de știință între ciocanul raționalității și nicovala iraționalității, la Gerald Holton.

Aș propune să avem în vedere întrebări precum următoarele:

  1. Care este rolul pe care îl joacă, pentr Huxley, ”erorile știiței” (scientific errors)? Care este concepția acestuia despre progres în știință? De ce ne vorbește el în termeni de ”ipoteze verificabile”?
  2. Ce înțelege Whewell prin filosofia științelor inductive? De ce sunt acestea trecute la plural? Poate exista și o filosofie a științei inductive (la singular)? De ce consideră Whewell că știința are nevoie de metafizică (”metafizica cea corectă”, ”good metaphysics”). Ce înțelege el prin ”metafizică”? Care e rolul istoriei științei(științelor)? De ce alege Whewell să lucreze cu dicipline mai degrabă realiste decât cu umanioare?
  3. Unde stă Carnap în dezbaterea umanioare vs. știință? Definiția lui a filosofiei drept ”filosofie științifică” (și drept metodă de analiză logică a limbajului, din moment ce cunoaștere nu poate fi altceva decât cunoaștere științifică) pare să îl lege de științe, în timp ce definirea metafizicii drept ”atitudine generală despre viață” pare să îi trădeze interesul pentru umanioare. Care e, pentru Carnap, rolul poeziei, muzicii și picturii?
  4. Ce înțelege Holton prin ”noii Dionysiaci” și ”noii Apollinici”? De ce consideră el că omul de știință este prins între acuzații de iraționalitate, pe de-o parte, și acuzații de raționalitate (!), pe de alta? Care ar trebui să fie, în acest caz, atitudinea omului de știință?

Filosoful Analitic ca punte între Științe și Umanioare

Paul Popescu

În acest articol, îmi propun să argumentez faptul că filosoful analitic este un om de legătură dintre cele două culturi, și anume cultura științelor și cea a umanioarelor. Acesta nu aparține pe deplin niciuneia, iar cercetările sale transcend dihotomia realist (man of science) sau umanist . Acesta are interesul teoretic specific omului de știință, dar metoda sa de cercetare nu este una empirică, și nici nu cercetează arii specifice ale științelor (e.g. chimia, biologia, fizica etc), ci este mai degrabă interesat de  implicațiile pe care le au descoperirile din aceste discipline în reflecția filosofică. De asemenea, interesul filosofului analitic pentru logică îl diferențiază pe acesta de filosofii din alte timpuri sau curente, prin faptul că acesta țintește către o precizie aproape matematică în cercetările sale. În acest sens, voi arăta că analiza logică a limbajului servește drept punte între cele două culturi.

Pe parcursul acestui articol, înțeleg filosofia analitică în modul în care o înțelege și Nenad Miščević adică în sens larg, pentru a mă referi la acele școli de gândire filosofică unificate prin uzul logicii, fie ea formală sau informală, și care sunt în mod explicit orientate către realizarea de argumente ale căror premise sunt în mod obișnuit acceptate, plauzibile sau inspirate din științe. De asemenea, o altă trăsătură fundamentală a școlii de gândire analitică este claritatea scrierilor și a prezentării argumentelor și conceptelor.[1] Mai doresc să subliniez că tradiția analitică vede filosofia ca fiind în mod esențial rațională, și astfel mai apropiată de științe decât de arte și religie.[2]

Este convențional acceptat că filosofia analitică se naște odată cu Begriffsschrift, lucrarea magistrală a lui Gottlob Frege, prin care acesta își propunea să spargă dominația cuvântului asupra minții umane, formând un nou sistem logic ce avea să-l înlocuiască pe cel vechi (i.e. cel aristotelic). Astfel, psihologismul nu stă la baza ideilor lui Frege, lucru observabil și în alte lucrări ale sale, precum Fundamentele Aritmeticii, unde critică pozițiile psihologiste cu privire la conceptul de număr[3] Motivația pentru acest lucru a fost dorința sa de a demonstra că întreaga matematică poate fi redusă la logică, teorie ce poartă numele de logicism. Pentru acest lucru, a fost nevoie de introducerea cuantificatorilor, un pas crucial în dezvoltarea ulterioară a logicii. Bertrand Russell a urmat proiectul lui Frege, spunând că printr-o analiză mai atentă a limbajului majoritatea problemelor filosofice vor dispărea, de exemplu probleme legate de uzul limbajului, logică sau întemeierea cunoașterii. Articolul său On Denoting este cel care setează metodologia analizei limbajului, specifică acestei perioade. De asemenea, deși semnalează o contradicție în teoria logicistă a lui Frege, Russell îi va continua proiectul, rezultatul  concretizându-se în lucrarea Principia Mathematica, realizată împreună cu Alfred North Whitehead.

Astfel, atât Russell cât și Frege sunt în concordanță cu știința, utilizând ustensile logicii pentru a se raporta la diverse probleme filosofice.

De asemenea, interesul lor pentru științele logicii și matematicii îi diferențiază fundamental de filosofii continentali, care foloseau istoria filosofiei și hermeneutica ca puncte de plecare în demersurile lor. Filosofii continentalii din Germania și Franța puneau metafizica și experiența personală la baza demersurilor lor filosofice. Pe lângă acest lucru, în filosofia continentală se remarcă un stil eseistic de scriere care nu avea ca scop argumentația logică, ci mai degrabă finețea literară și chiar transmiterea de mesaje politice.[4] Poate una dintre cele mai influente lucrări ale filosofiei contintale este cartea Ființă și Timp scrisă de filosoful german Martin Heidegger. Stephen Mulhall, un comentator contemporan al acestei lucrări, punctează pe parcursul cărții sale ,,Routledge philosophy guidebook to Heidegger and Being and time“ faptul că argumentele principale ale lui Heidegger nu sunt exprimate clar, așa cum se întâmplă în cazul lucrărilor de filosofie analitică, ci mai degrabă sunt ascunse în textul lucrării. Este nevoie deci ca cititorul să facă o analiza atentă a textului pentru a descoperi argumentele principale și tezele pe care Heidegger încearcă să le susțină.[5]

Se observă astfel caracterul aproape literar al lucrării Ființă și Timp, atât de diferit de cel similar cu lucrările științifice ale lucrărilor filosofilor analitici contemporani cu Heidegger precum Frege, Russel și G. E. Moore. Un critic celebru al acestui stil de filosofare este Rudolf Carnap, care prin textul său The Elimination of Metaphysics Through Logical Analysis of Language va ataca metodologia folosită de către Heidegger și alți reprezentați ai curentului fenomenologic.[6] Carnap se va lega de modul neclar în care Heidegger folosește cuvinte care formează propoziții lipsite de sens, precum nimicul nimicește. Acesta este și o critică adusă la adresa stilului metaforic utilizat de unii filosofi continentali.

Cu toate acestea, filosoful analitic contemporan, prin lucrările pe care le redactează, reprezintă o punte între realiști și umaniști prin faptul că lucrările sale sunt de interes atât pentru filosofi cât și pentru oamenii de știință. Voi lua o lucrare recentă pentru a susține acest punct de vedere, și anume Handbook of Analytic Philosophy of Medicine. Medicina nu a fost analizată din punct de vedere epistemologic sau logic, deși au avut loc reflecții pe această temă încă de la începuturile gândirii umane. Filosofia analitică aduce noi reflecții în discuție, precum fundamentarea și natura cunoașterii medicale.  În lucrare este susținută ideea că în manualele de medicină întâlnim deseori expresii neclare (Fuzzy). Voi lua un exemplu, și anume propoziția

 P = Angina pectorală este deseori cauzata de arterioscleroza cardiacă. Printr-o analiză a acestei propoziții, observăm că din punct de vedere sintactic ea poate fi exprimată în următoarele moduri:

  1. Deseori, angina pectorală apare dacă este prezentă arteroscleroza cardiacă
  2. Deseori, arterioscleroza cardiacă este prezentă dacă apare angina pectorală
  3. Dacă arterioscleroza cardiacă este prezentă, atunci deseori poate apărea angina pectorală
  4. Dacă angina pectorală apare, atunci desori arterioscleroza este prezentă.

Folosind limbajul logicii, unde A  ≡ ,,arterioscleroza cardiacă este prezentă” , B ≡ ,,apare angina pectorală” , ∇ este operatorul vaguității, care în acest sens capătă sensul ,,deseori”  iar ,,→” este implicația materială (i.e. dacă A atunci B)   obținem următoarele formalizări corespondente primelor patru propoziții:

  1. ∇(A → B)
  2. ∇(B → A)
  3. A→∇ B
  4. B →∇A

În mod clar, sintaxa afectează semantica, iar prin faptul că putem obține patru formalizări diferite ale aceleiași propoziții deducem că această propoziție este neclară și poate fi interpretată în patru moduri diferite. Acest lucru a devenit clar datorită analizei limbajului[7], metoda la care v-am propus să ne uităm.

Consecințele epistemologice sunt profunde, deoarece cunoașterea din manualele de medicină este una propozițională, iar propozițiile trebuie să fie cât mai clare și lipsite de vaguități. Prin urmare, Filosoful analitic reușește să arate când o propoziție este vagă, iar cu ajutorul acestei informații medicul poate reformula propoziția în așa fel încât să fie eliminate aceste vaguități.

Acesta este unul dintre argumentele pentru care filosoful analitic este o punte între cele două culturi. O analiză precum cea de mai sus este de interes și pentru filosofi, care sunt interesați de natura cunoașterii în genere, dar și pentru omul de știință (i.e. medicul), care își poate îmbunătății uzul limajului în așa fel încât propozițiile pe care le scrie în manualele medicale să fie cât mai clare.


[1] Cu toate acestea, așa cum punctează și William Blattner,  unii filosofi considerați continentali utilizau totuși ustensilele logicii (e.g. Husserl a avut o reflecție puternică asupra subiectelor de interes pentru filosofii analitici precum logica și matematica ) și nu toți filosofii analitici folosesc întotdeauna un limbaj foarte clar.

[2] Miščević, Nenad. “Philosophy between science and the humanities.” Topoi 25, no. 1-2 (2006): 57-61.

[3] Frege, Gottlob. The foundations of arithmetic: A logico-mathematical enquiry into the concept of number. Northwestern University Press, 1980.

[4] Idem.

[5] Mulhall, Stephen. The Routledge guidebook to Heidegger’s being and time. Routledge, 2013.

[6] Carnap, Rudolf. “The elimination of metaphysics through logical analysis of language.” (1932).

[7] Sadegh-Zadeh, Kazem. “Handbook of analytic philosophy of medicine.”  (2012). PP. 423-435