Prounere- de discutat la seminarul din 11 noiembrie.
Participarea la acest curs va fi evaluată într-un sistem cumulativ care ia în calcul activitatea studentului pe tot parcursul semestrului. Nu vom organiza un examen final, ci vom puncta fiecare dintre contribuțiile voastre. Cursul se va încheia cu o discuție evaluativ-sumativă de tipul unui colocviu în care vom analiza contribuțiile voastre și veți avea prilejul de a vă prezenta forma finală a recenziei.
Pentru seminar:
Participarea activă și la obiect este condiția sine qua non a seminarului. În absența acesteia nu puteți promova. Însă în calcularea notei finale o pondere ceva mai mare o au contribuțiile scrise, o parte din care pot apărea și aici, pe blog.
Puteți posta pe blog contribuții simple, de tipul definirii unor termeni discutați la curs, exemplificări ale unor discuții deja purtate la curs, răspunsuri la întrebările formulate la seminar, dar și contribuții personale, mai complexe, de tipul formulării și discutării unor întrebări, exemplificării cu exemple noi, propuneri de discuții sau interpretări proprii, recenzii ale unor lecturi suplimentare citite etc. Sunteți colaboratori la realizarea blogului.
Există însă niște condiții: Pentru ca o astfel de contribuție să fie luată în considerare, primul draft al acesteia trebuie trimis înaintea deadline-ului (primul deadline luni 9 noiembrie ora 21). Astfel, dacă depășiți deadline-ul pentru primul draft al unui blogpost, nu mai puteți primi punctajul aferent acelei săptămâni. În fiecare săptămână (luni, ora 21) aveți de trimis acest prim draft al unei postări, în valoare de un punct.
De asemena, voi puncta capacitatea de a lucra în drafturi succesive și de a răspunde observațiilor noastre.
Realizarea unei recenzii
Tot în drafturi vom lucra și la recenzii. Deadline-uri pentru primul draft- 15 decembrie. Al doilea draft- 5 ianuarie. Forma finală- 12 ianuarie. Fiecare draft valorează 2 puncte. Dacă depășiți deadline-ul, nu mai puteți primi punctajul aferent draftului cu pricina.
Evaluarea cursului
Pentru evaluarea cursului vom lua în calcul cum arată postările care ajung pe blog și comentariile voastre la postările colegilor. În ultima întâlnire de curs, sau într-o întâlnire specială (convenită de comun acord) vom organiza o discuție evaluativă finală, în care veți putea să vă auto-evaluați contribuția la curs și vom discuta pe larg forma finală a recenziilor voastre. Această discuție finală vă poate ridica nota de seminar cu maximum 3 puncte.
Pentru nota finală, vom aplica ceva similar modelului francez de notare, cu note de până la 20, pe care apoi le vom transpune în sistemul nostru (de la 17 puncte în sus înseamnă nota 10, de la 15 înseamnă 9 etc.)
Premii
Contribuțiile care ating un anumit grad de maturitate vor apărea pe blogul letstalkaboutbooks, sau/și pot fi restructurate în forme mai eseistice și trimise la diverse reviste (Jurnalul departamentului de filosofie teoretică, Revista Timpul, sau, dacă sunt în engleză și sunt bune recenzii ale unor cărți recente, se pot încerca reviste de specialitate, precum Society and Politics sau Analele Universității din București)
La letstalkaboutbooks puteți deveni, în timp, contributori permanenți, ceea ce înseamnă și că puteți primi cărți contra recenzii (de la edituri precum Humanitas sau Polirom)
Nota finală:
Nota finală este o medie ponderată între (1) activitatea la seminar, (2) contribuțiile la blog și (3) recenzie.
În acest seminar, ne vom opri asupra a ceea ce, adesea, numim ”turnura istorică” din filosofia științei. Va fi primul din cele câteva seminarii în care vom discuta teoria kuhniană a unei științe care evoluează cumva discontinuu, prin alternanța unor perioade diferite, denumite știință normală, crize și revoluții. În acest prim seminar, ne vom ocupa îndeobște de prima dintre aceste perioade, știința normală.
În Structura revoluțiilor științifice, Kuhn susține că toate științele evoluează în felul următor: în perioda pre-paradigmatică, dintre mai multe grupuri de oameni de știință (numite școli pre-paradigmatice), unul se va organiza într-o comunitate științifică și va asimilia sau va scoate în afara științei celelalte grupuri. Noile reguli și obiceiuri duc, treptat, la articularea științei normale (normal science), care dictează ce este acceptat drept științific, precum și care sunt întrebările la care trebuie să răspundă omul de știință pentru a fi considerat ca atare. Pe această cale, apar o serie de activități specifiice științei normale: savanții sunt angajați într-o perpetuă competiție de rezolvare a unor probleme deosebit de specifice (puzzle-solving), scriu articole (și nu cărți) adresate mai curând colegilor decât publicului (fie el și educat), o parte din cunoaștere este ”codificată” în manuale, iar educația necesară pentru a deveni om de știință este foarte dependentă de ”regulile de joc” ale comunității științifice (aceste reguli sunt mai degrabă transmise decât interogate).
Descrierea oferită de Kuhn perioadelor de știință normală folosește un câmp semantic cu care s-ar putea să fiți mai puțin familiari, și prin urmare va trebui să explicăm o serie de termeni, atât în discuția de seminar, cât și aici, pe blog:
Puzzle solving
Mop-up work
Determining constants
Articulating the paradigm.
Însă înainte de a discuta pe exemple particulare, ar merita să încercăm să răspundem la niște întrebări mai generale, care să ne ghideze și lectura, și discuția de seminar.
Să pornim de la faptul că, pentru Kuhn, comunitatea științifică și practicile ei par să fie aduse în centrul discuției. În ce fel îl diferențiază asta de tipul de teorie normativă a științei pe care am discutat-o data trecută? Este teoria lui Kuhn descriptivă sau normativă?
Întrebări mai specifice
Cum se face educația în interiorul științei normale? Ce rol joacă ”manualele” (în sensul mai cuprinzător propus de Kuhn – aici intră mai multe lucrări clasice, precum Fizica lui Aristotel, Almagest-ul lui Ptolemeu, Principia newtoniană etc.)? Care sunt caracteristicile de bază ale acestora? Vă puteți gândi la alte exemple de ”manuale”?
Ce examene trebuie să treacă învățăcelul pentru a deveni un membru acceptat al comunității științifice?
Cum se desfășoară concursul de „puzzle solving” dintr-o disciplină și care este rolul său?
Cum se ajunge la știința normală? Ce înțelege Kuhn prin ”mop-up work”? Care sunt cele trei clase de probleme ce caracterizează știința normală? Putem da niște exemple pentru a înțelege mai bine?
Câteva întrebări filosofice
Kuhn leagă știința normală de conceptul fundamental al teoriei sale despre natura științei, și anume conceptul de paradigmă. Vom încerca, la seminar, să discutăm câteva dintre trăsăturile paradigmelor, așa cum rezultă acestea din practica științei normale (la cursul de data viitoare, vom vedea că aceste caracteristici sunt mai numeroase și mai complicate)
Dacă ne uităm la fazele prin care se constituie știința normală, putem deja vedea câteva dintre trăsăturile unei paradigme kuhniene. Așa că un prim exercițiu ar fi să punem în contrast științele pre-paradigmatice cu cele paradigmatice (cele în care s-a constituit faza de știință normală).
Mai apoi, Kuhn ne spune că în anumite domenii s-au succedat deja mai multe paradigme. De pildă, în astronomia clasică am putea eventual vorbi despre o paradigmă ptolemaică (geocentrică) și una copernicană (sau galileano-newtoniană) heliocentrică. Care ar fi diferențele dintre ele? Dar dintre activitățile comunităților angajate în cele două tipuri de știință normală?
Există și științe în cadrul cărora e încă discutabil dacă s-a stabilizat vreo paradigmă? La ce alte exemple vă puteți gândi?
Pot exista, pentru Kuhn, observații empirice ”divorțate” de teorie?
Ce rol joacă școlile pre-paradigmatice? Ce se întâmplă cu acestea după stabilizarea paradigmei?
Poate noul apărea într-o paradigmă? (Cum e cu posibil ceva nou în știință?)
Mai jos găsiți o serie de pași utili pentru recenzarea cărții pe care v-ați ales-o. Voi ilustra pașii cu lucrări pe care le-am recenzat sau la recenzarea cărora lucrez acum. Asta nu înseamnă nici pe departe că recenziile mele sunt vreun model de urmat. Mai degrabă priviți acești pași drept lecțiile pe care le-am învățat eu și pe care vreau să le dau mai departe.
Parcurgeți cartea. Găsiți teza și argumentele lucrării. Uneori, demersul propus e unitar și teza/argumentele sunt ușor de găsit (e.g. William Poole, The World Makers). Alteori, avem de-a face cu lucrări mai heterogene, în care diferite capitole susțin teze diferite (e.g. Charles Wolfe, La Philosophie de la biologie avant la biologie) – în unele cazuri pentru că astfel de lucrări reunesc eseuri la care autorul a lucrat în diferite momente de timp. La limită, putem recenza chiar volume de editor, care adună laolaltă articole scrise de autori diferiți.
2. Încercați să identificați din ce tradiții/ discipline se revendică autorul (e.g. Miscallaneous order de Angus Vine îmbină manuscript & print culture, literary studies, paper technologies).
3. Căutați ce s-a mai spus prin alte review-uri. Acest pas este important pentru a vedea ce s-a mai zis și, prin urmare, ce nu mai are rost să ziceți.
4. În unele cazuri, autorul dezvoltă în carte un proiect la care lucrează de-o viață. Așadar, este foarte probabil să mai fi publicat pe subiect. Căutați și citiți articolele sale mai timpurii (cu siguranță citate în carte, sau trecute măcar la bibliografia de final), pentru a vedea cum anume se dezvoltă acel proiect de cercetare (în unele cazuri, veți da peste lucrări la care nu aveți acces. Faptul că nu ați putut consulta un anumit articol/carte trebuie să apară explicit în notele recenziei. Eu am pățit asta cu unul din articolele lui Angus Vine, precum și cu corespondența lui Joseph Justus Scaliger, editată de Dirk van Miert).
5. Ne gândim care sunt textele primare pe care autorul le discută, și ce interpretare a acestora propune. Este aceasta adecvată? Este recomandat să vă duceți direct la sursa primară și, pornind de acolo, să vedeți ce alte interpretări există în literatura secundară. Puteți, de asemenea, să nu fiți de acord cu niciuna dintre aceste perspective și, bazându-vă pe textele primare, să arătați unde credeți că se găsește eroarea interpretativă. Pentru filosofia științei, vă puteți ocupa de studile de caz pe care le construiesc autorii, sau măcar de episoadele din istoria științei la care trimit aceștia, chiar dacă nu folosesc metodologia studiului de caz (e.g. experimentul lui Eddington pentru Popper; disputa Newton-Hooke cu privire la ontologia luminii, pentru textele care discută ideea de experimetn crucial sau de theory underdetermiantion etc.)
6. Pînă în acest punct, am trecut prin munca de background, ca o propedeutică necesară oricărei recenzii. Scopul până acum a fost familiarizarea cu corpusul de texte și tradiții din spatele cărții de recenzat, iar ce e important de notat e că nu tot ce ați citit până acum se va regăsi în recenzie. Până aici ați adunat materiale, iar acum e timpul să le digerați. Forma finală are maximum 5 pagini (!!), iar asta e deja considerată o recenzie lungă. Așadar, grupați ce ați adunat în două coloane:
6a. În prima treceți lucrurile care s-au mai zis despre carte (și de care vă feriți acum). Recenziile deja existente nu trebuie neapărat amintite în recenzia voastră (mai ales din considerente de spațiu), însă fiți siguri că le citiți! De asemenea, treceți aici aspectele pe care le vedeți mai marginale, sau pe care nu le stăpâniți (acestea din urmă pot apărea în recenzie, dar sub auspiciile unei modestii epistemice).
6b. În cea de-a doua, treceți aspectele notabile, de care vreți să vă ocupați în recenzie. Dintre acestea, identificați punctul de atac – un aspect pe care credeți că merită să îl disecați și de care vă veți ocupa îndelung.
7. În acest punct, sunteți gata de scris. Jumătate de text poate fi o discuție a cărții per ansamblu, în care îi analizați structura argumentativă, arătați de unde se revendică, și ce se propune nou față de literatura de la care pleacă. În cealaltă jumătate de text, discutați pe larg punctul polemic amitit mai sus.
8. Luați aminte că o recenzie nu înseamnă povestirea cărții, și nici simpla redare a argumentelor din aceasta. Mai degrabă, o recenzie se vrea o discuție problematizantă a ideilor din carte. Ba chiar, de la un punct încolo, recenzia este o trecere în revistă a punctelor tari, dar și a punctelor slabe, din lucrare. Nu ezitați să fiți evaluativi (”Lucrarea are meritul de…”, ”Ce reușește să ne arate autorul este că…”, ”Această problematică este discutată dintr-un nou unghi, și anume…” etc.), iar insuficiențele lucrării trebuie și ele punctate, chair dacă în mod politicos (”Este regretabil că autorul nu a dezvoltat…”, ”Cu toate acestea, un minus ar cărții este că…”, ”Ne-ar fi plăcut dacă autorul ar fi tratat mai pe larg concepția sa despre…”).
9. Ca în oricare alt caz, lucrăm în drafturi succesive. Așteptăm așadar cu interest primele voastre drafturi!
În acest seminar vom investiga câteva moduri în care știința se constituie printr-un raport cu filosofia. Pentru aceasta, ne vom uita la patru autori; doi de secol XIX (Th. Huxley și William Whewell), și doi de secol XX (Holton și Carnap). Vom discuta diverse concepții, precum ”depășirea” carnapiană a metafizicii printr-o nouă definiție a filosofiei (o ”filosofie științifică”); progresul științei prin erori (aferente, de fapt, construcției unor ipoteze verificabile), la Th. Huxley; construcția unei filosofii a științei (diferită de filosofosia științelor, la plural), la Whewell; situarea omului de știință între ciocanul raționalității și nicovala iraționalității, la Gerald Holton.
Aș propune să avem în vedere întrebări precum următoarele:
Care este rolul pe care îl joacă, pentr Huxley, ”erorile știiței” (scientific errors)? Care este concepția acestuia despre progres în știință? De ce ne vorbește el în termeni de ”ipoteze verificabile”?
Ce înțelege Whewell prin filosofia științelor inductive? De ce sunt acestea trecute la plural? Poate exista și o filosofie a științei inductive (la singular)? De ce consideră Whewell că știința are nevoie de metafizică (”metafizica cea corectă”, ”good metaphysics”). Ce înțelege el prin ”metafizică”? Care e rolul istoriei științei(științelor)? De ce alege Whewell să lucreze cu dicipline mai degrabă realiste decât cu umanioare?
Unde stă Carnap în dezbaterea umanioare vs. știință? Definiția lui a filosofiei drept ”filosofie științifică” (și drept metodă de analiză logică a limbajului, din moment ce cunoaștere nu poate fi altceva decât cunoaștere științifică) pare să îl lege de științe, în timp ce definirea metafizicii drept ”atitudine generală despre viață” pare să îi trădeze interesul pentru umanioare. Care e, pentru Carnap, rolul poeziei, muzicii și picturii?
Ce înțelege Holton prin ”noii Dionysiaci” și ”noii Apollinici”? De ce consideră el că omul de știință este prins între acuzații de iraționalitate, pe de-o parte, și acuzații de raționalitate (!), pe de alta? Care ar trebui să fie, în acest caz, atitudinea omului de știință?
În acest articol, îmi propun să argumentez faptul că filosoful analitic este un om de legătură dintre cele două culturi, și anume cultura științelor și cea a umanioarelor. Acesta nu aparține pe deplin niciuneia, iar cercetările sale transcend dihotomia realist (man of science) sau umanist . Acesta are interesul teoretic specific omului de știință, dar metoda sa de cercetare nu este una empirică, și nici nu cercetează arii specifice ale științelor (e.g. chimia, biologia, fizica etc), ci este mai degrabă interesat de implicațiile pe care le au descoperirile din aceste discipline în reflecția filosofică. De asemenea, interesul filosofului analitic pentru logică îl diferențiază pe acesta de filosofii din alte timpuri sau curente, prin faptul că acesta țintește către o precizie aproape matematică în cercetările sale. În acest sens, voi arăta că analiza logică a limbajului servește drept punte între cele două culturi.
Pe parcursul acestui articol, înțeleg filosofia analitică în modul în care o înțelege și Nenad Miščević adică în sens larg, pentru a mă referi la acele școli de gândire filosofică unificate prin uzul logicii, fie ea formală sau informală, și care sunt în mod explicit orientate către realizarea de argumente ale căror premise sunt în mod obișnuit acceptate, plauzibile sau inspirate din științe. De asemenea, o altă trăsătură fundamentală a școlii de gândire analitică este claritatea scrierilor și a prezentării argumentelor și conceptelor.[1] Mai doresc să subliniez că tradiția analitică vede filosofia ca fiind în mod esențial rațională, și astfel mai apropiată de științe decât de arte și religie.[2]
Este convențional acceptat că filosofia analitică se naște odată cu Begriffsschrift, lucrarea magistrală a lui Gottlob Frege, prin care acesta își propunea să spargă dominația cuvântului asupra minții umane, formând un nou sistem logic ce avea să-l înlocuiască pe cel vechi (i.e. cel aristotelic). Astfel, psihologismul nu stă la baza ideilor lui Frege, lucru observabil și în alte lucrări ale sale, precum Fundamentele Aritmeticii, unde critică pozițiile psihologiste cu privire la conceptul de număr[3] Motivația pentru acest lucru a fost dorința sa de a demonstra că întreaga matematică poate fi redusă la logică, teorie ce poartă numele de logicism. Pentru acest lucru, a fost nevoie de introducerea cuantificatorilor, un pas crucial în dezvoltarea ulterioară a logicii. Bertrand Russell a urmat proiectul lui Frege, spunând că printr-o analiză mai atentă a limbajului majoritatea problemelor filosofice vor dispărea, de exemplu probleme legate de uzul limbajului, logică sau întemeierea cunoașterii. Articolul său On Denoting este cel care setează metodologia analizei limbajului, specifică acestei perioade. De asemenea, deși semnalează o contradicție în teoria logicistă a lui Frege, Russell îi va continua proiectul, rezultatul concretizându-se în lucrarea Principia Mathematica, realizată împreună cu Alfred North Whitehead.
Astfel, atât Russell cât și Frege sunt în concordanță cu știința, utilizând ustensile logicii pentru a se raporta la diverse probleme filosofice.
De asemenea, interesul lor pentru științele logicii și matematicii îi diferențiază fundamental de filosofii continentali, care foloseau istoria filosofiei și hermeneutica ca puncte de plecare în demersurile lor. Filosofii continentalii din Germania și Franța puneau metafizica și experiența personală la baza demersurilor lor filosofice. Pe lângă acest lucru, în filosofia continentală se remarcă un stil eseistic de scriere care nu avea ca scop argumentația logică, ci mai degrabă finețea literară și chiar transmiterea de mesaje politice.[4] Poate una dintre cele mai influente lucrări ale filosofiei contintale este cartea Ființă și Timp scrisă de filosoful german Martin Heidegger. Stephen Mulhall, un comentator contemporan al acestei lucrări, punctează pe parcursul cărții sale ,,Routledge philosophy guidebook to Heidegger and Being and time“ faptul că argumentele principale ale lui Heidegger nu sunt exprimate clar, așa cum se întâmplă în cazul lucrărilor de filosofie analitică, ci mai degrabă sunt ascunse în textul lucrării. Este nevoie deci ca cititorul să facă o analiza atentă a textului pentru a descoperi argumentele principale și tezele pe care Heidegger încearcă să le susțină.[5]
Se observă astfel caracterul aproape literar al lucrării Ființă și Timp, atât de diferit de cel similar cu lucrările științifice ale lucrărilor filosofilor analitici contemporani cu Heidegger precum Frege, Russel și G. E. Moore. Un critic celebru al acestui stil de filosofare este Rudolf Carnap, care prin textul său The Elimination of Metaphysics Through Logical Analysis of Language va ataca metodologia folosită de către Heidegger și alți reprezentați ai curentului fenomenologic.[6] Carnap se va lega de modul neclar în care Heidegger folosește cuvinte care formează propoziții lipsite de sens, precum nimicul nimicește. Acesta este și o critică adusă la adresa stilului metaforic utilizat de unii filosofi continentali.
Cu toate acestea, filosoful analitic contemporan, prin lucrările pe care le redactează, reprezintă o punte între realiști și umaniști prin faptul că lucrările sale sunt de interes atât pentru filosofi cât și pentru oamenii de știință. Voi lua o lucrare recentă pentru a susține acest punct de vedere, și anume Handbook of Analytic Philosophy of Medicine. Medicina nu a fost analizată din punct de vedere epistemologic sau logic, deși au avut loc reflecții pe această temă încă de la începuturile gândirii umane. Filosofia analitică aduce noi reflecții în discuție, precum fundamentarea și natura cunoașterii medicale. În lucrare este susținută ideea că în manualele de medicină întâlnim deseori expresii neclare (Fuzzy). Voi lua un exemplu, și anume propoziția
P = Angina pectorală este deseori cauzata de arterioscleroza cardiacă. Printr-o analiză a acestei propoziții, observăm că din punct de vedere sintactic ea poate fi exprimată în următoarele moduri:
Deseori, angina pectorală apare dacă este prezentă arteroscleroza cardiacă
Deseori, arterioscleroza cardiacă este prezentă dacă apare angina pectorală
Dacă arterioscleroza cardiacă este prezentă, atunci deseori poate apărea angina pectorală
Dacă angina pectorală apare, atunci desori arterioscleroza este prezentă.
Folosind limbajul logicii, unde A ≡ ,,arterioscleroza cardiacă este prezentă” , B ≡ ,,apare angina pectorală” , ∇ este operatorul vaguității, care în acest sens capătă sensul ,,deseori” iar ,,→” este implicația materială (i.e. dacă A atunci B) obținem următoarele formalizări corespondente primelor patru propoziții:
∇(A → B)
∇(B → A)
A→∇ B
B →∇A
În mod clar, sintaxa afectează semantica, iar prin faptul că putem obține patru formalizări diferite ale aceleiași propoziții deducem că această propoziție este neclară și poate fi interpretată în patru moduri diferite. Acest lucru a devenit clar datorită analizei limbajului[7], metoda la care v-am propus să ne uităm.
Consecințele epistemologice sunt profunde, deoarece cunoașterea din manualele de medicină este una propozițională, iar propozițiile trebuie să fie cât mai clare și lipsite de vaguități. Prin urmare, Filosoful analitic reușește să arate când o propoziție este vagă, iar cu ajutorul acestei informații medicul poate reformula propoziția în așa fel încât să fie eliminate aceste vaguități.
Acesta este unul dintre argumentele pentru care filosoful analitic este o punte între cele două culturi. O analiză precum cea de mai sus este de interes și pentru filosofi, care sunt interesați de natura cunoașterii în genere, dar și pentru omul de știință (i.e. medicul), care își poate îmbunătății uzul limajului în așa fel încât propozițiile pe care le scrie în manualele medicale să fie cât mai clare.
[1] Cu toate acestea, așa cum punctează și William Blattner, unii filosofi considerați continentali utilizau totuși ustensilele logicii (e.g. Husserl a avut o reflecție puternică asupra subiectelor de interes pentru filosofii analitici precum logica și matematica ) și nu toți filosofii analitici folosesc întotdeauna un limbaj foarte clar.
[2] Miščević, Nenad. “Philosophy between science and the humanities.” Topoi 25, no. 1-2 (2006): 57-61.
[3] Frege, Gottlob. The foundations of arithmetic: A logico-mathematical enquiry into the concept of number. Northwestern University Press, 1980.
Multitudinea de termeni folosiți pentru definirea noțiunilor din sfera științei este rezultatul popularității de care s-a bucurat știința în modernitate. În secolul al XIX-lea, în special, termenul „știință” începe să desemneze totalitatea cercetărilor cu privire la natură, dar și ceva de tipul „adevăratei cunoașteri” pe care o putem găsi doar în lumea materială.
Thomas Huxley, de pildă, susține că, în epoca modernă, cunoașterea de tip științific exercită o influență care se răsfrânge nu doar asupra vieții individului luat ca atare sau asupra prosperității economice, ci și asupra felului în care gândim viața sau concepem universul, fie că această influență se manifestă la nivel conștient sau inconștient.[1]
E mai complicat însă în cazul termenului de man of science, sau ,,bărbat de știință”. Folosirea acestuia este departe de a fi coerentă la începutul epocii moderne. Steven Shapin consideră că putem vorbi de trei caractere ale omului de știință, care traversează secolele XVII și XVIII. Omul de știință la începutul epocii moderne era cineva cu un mare interes pentru teologia naturală. Era adesea supranumit și the godly naturalist. Știința în acest context religios nu reprezintă decât un instrument ce vine în sprijinul teologiei: ,,Omul este creat cu scopul de a studia operele Creatorului astfel încât să poată observa în ele semnele evidente ale înțelepciunii Divine”[2], iar Joseph Pristely susținea în secolul XVIII că omul de știință, pentru a deveni cu adevărat virtuos, nu trebuie decât să contemple creația Divină. Celelalte două imagini ale omului de știință, the moral philosopher și the polite philosopher of nature sunt angrenate cu precădere în sfera socială.
Bernard le Bovier de Fontenelle
Imaginea omului de știință ca filosof moral apare în secolul al XVIII-lea, unde treptat se stinge influența teologiei naturale, iar un nou arhetip științific intră în scenă, și anume omul de știință virtuos. Acesta își dedica întreaga viață cunoașterii naturale, și era perceput drept un om simplu, onest și iubitor al adevărului din natură. Un astfel de personaj a fost Bernard Le Bovier de Fontenelle. Figură marcantă pentru începutul secolul al XVIII-lea, Fontenelle s-a consacrat împreună cu alți gânditori francezi – precum Marquis de Condorcet, Jean-Jacques Dortous de Mairan sau Jean-Paul Grandjean de Fouchy — prin elogiile aduse celor ce demonstrau o dedicare științifică ce nu urmărește scopuri materiale sau laudative (de pildă Bernoulli, Bouguer, Euler). Aceștia sunt asemuiți cu marii eroi romani sau greci ai antichității, precum stoicii Marcus Cato și Sertorius. Elogiile au fost realizate între anii 1699 și 1791, iar aspectul inedit pe care îl aduc constă în faptul că ele trasează o legătură precisă între personajele antichității și oamenii de știință din secolul al XVIII-lea, al căror numitor comun ar fi fost adevărul de tip științific.
Joseph Addison
Elogiile lui Fontenelle nu au fost importante doar pentru societatea științifică din acele vremuri, ci au avut un impact mult mai semnificativ. Se poate chiar afirma că au servit drept pod între comunitatea științifică și societate în genere.[3] Pe de altă parte, Shapin ne oferă o perspectivă diferită asupra caracterului filosofului natural politicos. Acesta ne este prezentat dreptsimilar cu filosoful moral, în sensul în care ambii demonstrează devotament și vocație pentru cunoașterea lumii naturale, iar caracterul politeții omului de știință era important pentru societatea modernă de la începutul secolului al XVIII-lea. Așa cum ne subliniază și Joseph Addison în Spectatorul, omul care dovedește o imaginație politicoasă are parte de plăceri mult mai înalte comparativ cu cel vulgar, și totodată are capacitatea de a vedea lumea dintr-o altă lumină, care-i conferă posibilitatea de a descoperi în ea numeroase plăceri ”care se ascund de generalitatea omenririi”.[4]
Cu toate acestea, ne putem întreba ce importanță are comportamentul social definit drept a fi ”civilizat” sau ”necivilizat” în raport cu studiul lumii naturale. Ce greutate au normele sociale pentru omul de știință în contextul istoric al secolului al XVIII-lea? Shapin susține că încă din perioada antică s-a schițat un conflict între caracterul virtuos, sfânt, al celui care este angajat social și se conformează convențiilor sociale, pe de o parte, și caracterul necivilizat, pe de alta. Întrebarea ”De ce parte a baricadei ar trebui să se situeze omul învățat?”, (ar trebui el să urmeze propriile reguli sau ar trebui să se înfățișeze ca un cetățean model?) a dus la recunoașterea valorii omului de știință și a utilității acestuia în societate, dezvoltându-se implicit o nouă filosofie naturală orientată exclusiv către interesul societății. O astfel de filosofie naturală, care îmbracă forma certitudinii și utilității în societate, a fost posibilă pentru că au existat numeroase critici la adresa cunoașterii scolastice, care nu se angaja în viața practică, iar concepțiile filosofice etalate de aceasta ajung să fie considerate doar simple bolboroseli intelectuale, dogmatice. Gânditori moderni ca Descartes, Bacon, sau Hobbes au încercat să înlăture această tensiune printr-o reformă metodologică și conceptuală a cunoașterii naturale. Aceștia își propun să elimine subiectivitatea și orice formă de interes personal din procesul filosofic. Rezultatul e o nouă filosofie naturală, care îi oferea celui ce o practica un rol de membru distins în societatea civilă.
Așadar, omul de știință a reprezentat un rol social care-și justifica importanța, pe de-o parte, prin modul în care se angaja în demersul cunoașterii științifice, fiind un personaj simplu, onest în cercetările lui, având drept scop adevărul științific. Pe de altă parte, realizările omului de știință sunt în concordanță cu regulile sociale, totodată activând exclusiv în folosul practic al societății civile, unde cunoașterea naturală capătă o formă apropiată de ce am numi prin termenul de ”utilitarism” .
Dar cum rămâne cu relația dintre termenul de filosofie și știință, au acești termeni înțelesuri diferite?
Dacă stăruim asupra manierei în care erau folosiți termenii de filosofie și știință spre sfârșitul secolului XVIII, începutul sec. XIX, observăm că în afara cadrului instituțional termenul de filosofie este interșanjabil cu cel de știință. De exemplu, existau domenii precum: filosofie experimentală, știință experimentală, știință morală sau filosofie morală. Acest lucru s-a putut petrecedeoarece orice cunoaștere obținută prin aplicarea experimentului și a observației este de factură științifică.[5]
Termenii care reușesc să apară în jurul noțiunii de știință, precum scientist sau man of science, au suportat diverse critici, începând cu secolul XIX. De pildă, cei ce foloseau termenul de men of science se delimitau de celelalte domenii precum poezia, teologia sau arta, care ajung să prezinte o semnificație culturală mult mai pregnantă comparativ cu științele naturale[6]. Întreaga concepție despre omul de știință care-i conferea acestuia o poziție și un rol cert în societate, în secolul XVII și XVIII, se prăbușește. Astfel, omul de știință ajunge să nu mai fie considerat nici drept, nici pios, nici virtuos. Începutul secolului al XIX-lea ne propune un om de știință neutru din punct de vedere moral, sau, cel puțin, pe picior de egalitate cu ceilalți membri ai societății.
Sintagma men of science capătă un aspect formal la sfârșitul secolului XIX, folosindu-se în special în scrieri sau în discursuri de tipul: ,,Cu ajutorul unui mare număr de intelectuali și oameni de știință”[7]. Așadar, cel mai probabil expresia de man o science era favorabilă celor ce voiau să-și etaleze prestigiul și onoarea de care ar fi dat dovadă fiindcă studiau știința.
[2] Steven Shapin – The Image of the Man of Science in Roy Porter – The Cambridge History of Science, The Eighteenth Century Volume 4, Cambridge University Press, 2004, p. 164;
[3] Charles B. Paul – Science and Immortality, The Eloges of the Paris Academy of Science (1699-1791), University of California Press, 1980, p. 1;
[4] Steven Shapin – The Image of the Man of Science in Roy Porter – The Cambridge History of Science, The Eighteenth Century Volume 4, Cambridge University Press, 2004, p. 172, apud, Joseph Addison, The Spectator, 21 June 1712, in Addison, Essays of Joseph Addison, ed. Sir James George; Frazer, 2 vols. (London: Macmillan, 1915);.
[5] Sydney Ross – Scientist, the story of a word, p. 69;.
[6] Idem,p. 70, apud J. Ruskin – Ariadne Florentina 1878 in Works ed. Cook and Wedderburn, London 1906, vol xxii, p. 396;
Thomas Huxley este cunoscut mai ales pentru sprijinul aroape necondiționat pe care îl oferă teoriei darwniste a evoluției prin selecție naturală, deosebit de controversată în epocă. Naturalist și anatomist, profesor la Royal School of Mines, se răzvrătește împotriva a ceea ce el vede drept o popularizare proastă a științei, și își construiește un model alternativ de popularizare. Acest model, axat pe ideea că doar omul de știință se poate ocupa și de popularizarea acesteia, îi va aduce notorietate (cf. Lightman 2007, 2010). Însă Huxley, care își începe cariera relativ ”de jos” (primul să post ”științific” e cel de asistent pe o navă de expediții; departe de a fi investigatorul principal, Huxley își conduce propriile cercetări cumva clandestin și în paralel cu sarcinile sale oficiale, ceea ce va aduce uneori oprobriul colegilor – cf. White 2003), pare să ducă în timpul vieții o luptă pe mai multe fronturi: Huxley este preocupat și de construcția identității omului de știință (”man of science”) – în genere, dar poate de identitatea lui ca om de știință în primul rând. Aș vrea ca la seminar să privim dezbaterea Huxley-Arnold mai ales din acest unghi. Opunându-se termenului de ”scientist”, pe care îl vede drept un barbarism american și drept semn al unei societăți prea comerciale (cf. White op. cit. și Science-Gossip, 1894), Huxley optează pentru ”man of science”. Însă intențiile conservatoare ale lui Huxley sunt discutabile, pentru că în același timp propune un curent cu pretenții de noutate, cel de naturalism științific (scientific naturalism)
Până într-un punct, se poate afirma că, prin contrast cu Huxley, Matthew Arnold moștenește atât un concept de știință, cât și unul de cultură. Simbol al establishmentului cultural, ”Oxonian”, poet și clasicist, Arnold este cunoscut pentru prelegerile sale despre natura ”comentariului” (criticism), în care apără natura inovatoare (invention) a acestuia (Cf. ”The Function of Criticism at the Present Time”). Însă aș zice că Arnold propune inovații importante, și că locul său în establishment nu e clar deloc: poate chiar din contră, este interesat de reformă socială (luptă împotriva unei forme de anarhie, văzută drept dis-unitate civică, dar care nu include totuși violență civilă sau polițienească), educațională (are un post de inspector școlar) și culturală (unde, aș spune, pune accentul pe dimensiunea personală a culturii, pe aproprierea și resemnificarea surselor, și pe noutatea ce apare în urma interpretării culturii deja existente).
Main claim: Disputa Huxley-Arnold este grăitoare pentru felul în care știința și cultura (respectiv ”omul de știință” și omul de cultură) își caută identitatea în sec. XIX (și în genere). Departe de a însemna un singur lucru, aceste concepte sunt a moving target.
Concepte cheie: cultură/culturi, știință (cu minusculă), Știință (cu majusculă), umanioare, cele două culturi.
Câteva întrebări la care vreau să ne oprim în timpul seminarului:
Care sunt conceptele de ”știință” și de ”cultură” cu care operează ce doi? Sunt aceleași? Sau găsim și oameni de paie în argumentație? Ce înțelegem prin termenul de ”științific” (e.g.in naturalism științific)?
Ce înțelege Huxley prin ”improvement (progress) of natural knowledge”? Cum este acesta legat de probema bunăstării (wealth)? Sunt avuția și confortul scopul cunoașterii naturii? Este acest tip de cunoaștere ”a mere stocking-machine”?
Cum vedeți relația dintre știință și umanioare? La ce întrebări poate ”Știința” (cu literă mare) lui Huxley să ne ofere răspunsuri? Dar ”știința” (cu minusculă) lui Arnold?
Întrebare-bonus: cine e ”the practical man”/”the practical person” în această dezbatere? Este el mai debragă om de știință sau mai curând literat?
Dana Jalobeanu 