Category: Uncategorized

Raționamentul prin analogie

~ alexliciu ~ Leave a comment

Raționamentul prin analogie este esențial în progresul științei, pentru că pe această cale trecem de la o problemă rezolvată la una nerezolvată. Însă Ian Hacking, pe urmele Margaterei Masterman, ne arată că un concept-cheie ce rămâne insuficient articulat în proiectul lui Kuhn este tocmai raționamentul prin analogie. Acesta este instanțiat în conceptul restrâns de paradigmă, cel de exemplar. Exemplarul ar trebui să ne arate cum se desfășoară procesul de puzzle-solving și cum trecem de la un exemplu la altul.

De pildă, de la planul înclicant (Galileo), la pendul (Huygens) și la modul în care Bernoulli folosește modelul unui pendul. Toate aceste trei cazuri ar trebui să aibă, în spate, un exemplar, pe care omul de știință îl recunoaște iar asta îi permite procesul de puzzle solving. Doar că— nu-i așa?— nu e deloc clar cum se realizează asta. Iar asta, e de părere Hacking, e o problemă nu doar pentru Kuhn, ci pentru raționamentul prin analogie în genere (mulți autori intră aici, de la Aristotel, la moderni precum Montaigne sau Francis Bacon, la autori cvasi-contemporani, precum John Wisdom, profesorul lui Hacking la Cambridge).

Însă cum se poate răspunde la dilemele analogiei în cazul lui Kuhn? Hacking enumeră trei soluții posibile:

a. Prin analogie obținem un fel de meta-exemplu, care ne arată cum anume putem opera cu exemplele particulare, din care rezultă soluții succesive la puzzle-solving (ce se pot întinde pe perioade mari de timp, de la Galileo la teoria percolării)

b. Analogia are un rol mai degrabă de educație și instrucție. Prin analogie, studentul învață să rezolve calupuri de probleme (asemănător declinării gramaticale). Studenții mai buni vor surprinde similaritățile mai repede, și vor putea rezolva și probleme cu care analogia este doar parțială (aici ne-am putea întreba și dacă analogia poate fi explicitată în reguli clare)

c. Analogia este asemena definirii prin ostensiune, prin aceea că urmează exemple și contra-exemple – asemenea ”rule-following considerations”.

La seminar ne vom uita la acestea, și ne vom întreba în ce măsură raționamentul prin analogie este central pentru conceptul Kuhnian de paradigmă (și pentru care dintre sensurile de paradigmă). Ne vom întreba și dacă analogia poate sau nu fi explicitată în reguli (un punct, cred, insuficient de clar în programul lui Kuhn).

Condiții de evaluare

~ alexliciu ~ Leave a comment

Prounere- de discutat la seminarul din 11 noiembrie.

Participarea la acest curs va fi evaluată într-un sistem cumulativ care ia în calcul activitatea studentului pe tot parcursul semestrului. Nu vom organiza un examen final, ci vom puncta fiecare dintre contribuțiile voastre. Cursul se va încheia cu o discuție evaluativ-sumativă de tipul unui colocviu în care vom analiza contribuțiile voastre și veți avea prilejul de a vă prezenta forma finală a recenziei.

Pentru seminar:

Participarea activă și la obiect este condiția sine qua non a seminarului. În absența acesteia nu puteți promova. Însă în calcularea notei finale o pondere ceva mai mare o au contribuțiile scrise, o parte din care pot apărea și aici, pe blog.

Puteți posta pe blog contribuții simple, de tipul definirii unor termeni discutați la curs, exemplificări ale unor discuții deja purtate la curs, răspunsuri la întrebările formulate la seminar, dar și contribuții personale, mai complexe, de tipul formulării și discutării unor întrebări, exemplificării cu exemple noi, propuneri de discuții sau interpretări proprii, recenzii ale unor lecturi suplimentare citite etc. Sunteți colaboratori la realizarea blogului.

Există însă niște condiții: Pentru ca o astfel de contribuție să fie luată în considerare, primul draft al acesteia trebuie trimis înaintea deadline-ului (primul deadline luni 9 noiembrie ora 21). Astfel, dacă depășiți deadline-ul pentru primul draft al unui blogpost, nu mai puteți primi punctajul aferent acelei săptămâni. În fiecare săptămână (luni, ora 21) aveți de trimis acest prim draft al unei postări, în valoare de un punct.

De asemena, voi puncta capacitatea de a lucra în drafturi succesive și de a răspunde observațiilor noastre.

Realizarea unei recenzii

Tot în drafturi vom lucra și la recenzii. Deadline-uri pentru primul draft- 15 decembrie. Al doilea draft- 5 ianuarie. Forma finală- 12 ianuarie. Fiecare draft valorează 2 puncte. Dacă depășiți deadline-ul, nu mai puteți primi punctajul aferent draftului cu pricina.

Evaluarea cursului

Pentru evaluarea cursului vom lua în calcul cum arată postările care ajung pe blog și comentariile voastre la postările colegilor. În ultima întâlnire de curs, sau într-o întâlnire specială (convenită de comun acord) vom organiza o discuție evaluativă finală, în care veți putea să vă auto-evaluați contribuția la curs și vom discuta pe larg forma finală a recenziilor voastre. Această discuție finală vă poate ridica nota de seminar cu maximum 3 puncte.

Pentru nota finală, vom aplica ceva similar modelului francez de notare, cu note de până la 20, pe care apoi le vom transpune în sistemul nostru (de la 17 puncte în sus înseamnă nota 10, de la 15 înseamnă 9 etc.)

Premii

Contribuțiile care ating un anumit grad de maturitate vor apărea pe blogul letstalkaboutbooks, sau/și pot fi restructurate în forme mai eseistice și trimise la diverse reviste (Jurnalul departamentului de filosofie teoretică, Revista Timpul, sau, dacă sunt în engleză și sunt bune recenzii ale unor cărți recente, se pot încerca reviste de specialitate, precum Society and Politics sau Analele Universității din București)

La letstalkaboutbooks puteți deveni, în timp, contributori permanenți, ceea ce înseamnă și că puteți primi cărți contra recenzii (de la edituri precum Humanitas sau Polirom)

Nota finală:

Nota finală este o medie ponderată între (1) activitatea la seminar, (2) contribuțiile la blog și (3) recenzie.

The historicist turn. Știința normală. Discipline și practici— discuție de seminar

~ alexliciu ~ 4 Comments

În acest seminar, ne vom opri asupra a ceea ce, adesea, numim ”turnura istorică” din filosofia științei. Va fi primul din cele câteva seminarii în care vom discuta teoria kuhniană a unei științe care evoluează cumva discontinuu, prin alternanța unor perioade diferite, denumite știință normală, crize și revoluții. În acest prim seminar, ne vom ocupa îndeobște de prima dintre aceste perioade, știința normală.

În Structura revoluțiilor științifice, Kuhn susține că toate științele evoluează în felul următor: în perioda pre-paradigmatică, dintre mai multe grupuri de oameni de știință (numite școli pre-paradigmatice), unul se va organiza într-o comunitate științifică și va asimilia sau va scoate în afara științei celelalte grupuri. Noile reguli și obiceiuri duc, treptat, la articularea științei normale (normal science), care dictează ce este acceptat drept științific, precum și care sunt întrebările la care trebuie să răspundă omul de știință pentru a fi considerat ca atare. Pe această cale, apar o serie de activități specifiice științei normale: savanții sunt angajați într-o perpetuă competiție de rezolvare a unor probleme deosebit de specifice (puzzle-solving), scriu articole (și nu cărți) adresate mai curând colegilor decât publicului (fie el și educat), o parte din cunoaștere este ”codificată” în manuale, iar educația necesară pentru a deveni om de știință este foarte dependentă de ”regulile de joc” ale comunității științifice (aceste reguli sunt mai degrabă transmise decât interogate).

Descrierea oferită de Kuhn perioadelor de știință normală folosește un câmp semantic cu care s-ar putea să fiți mai puțin familiari, și prin urmare va trebui să explicăm o serie de termeni, atât în discuția de seminar, cât și aici, pe blog:

  • Puzzle solving
  • Mop-up work
  • Determining constants
  • Articulating the paradigm.

Însă înainte de a discuta pe exemple particulare, ar merita să încercăm să răspundem la niște întrebări mai generale, care să ne ghideze și lectura, și discuția de seminar.

Să pornim de la faptul că, pentru Kuhn, comunitatea științifică și practicile ei par să fie aduse în centrul discuției. În ce fel îl diferențiază asta de tipul de teorie normativă a științei pe care am discutat-o data trecută? Este teoria lui Kuhn descriptivă sau normativă?

Întrebări mai specifice

  1. Cum se face educația în interiorul științei normale? Ce rol joacă ”manualele” (în sensul mai cuprinzător propus de Kuhn – aici intră mai multe lucrări clasice, precum Fizica lui Aristotel, Almagest-ul lui Ptolemeu, Principia newtoniană etc.)? Care sunt caracteristicile de bază ale acestora? Vă puteți gândi la alte exemple de ”manuale”?
  2. Ce examene trebuie să treacă învățăcelul pentru a deveni un membru acceptat al comunității științifice?
  3. Cum se desfășoară concursul de „puzzle solving” dintr-o disciplină și care este rolul său?
  4. Cum  se ajunge la știința normală? Ce înțelege Kuhn prin ”mop-up work”? Care sunt cele trei clase de probleme ce caracterizează știința normală? Putem da niște exemple pentru a înțelege mai bine?

Câteva întrebări filosofice

Kuhn leagă știința normală de conceptul fundamental al teoriei sale despre natura științei, și anume conceptul de paradigmă. Vom încerca, la seminar, să discutăm câteva dintre trăsăturile paradigmelor, așa cum rezultă acestea din practica științei normale (la cursul de data viitoare, vom vedea că aceste caracteristici sunt mai numeroase și mai complicate)

  1. Dacă ne uităm la fazele prin care se constituie știința normală, putem deja vedea câteva dintre trăsăturile unei paradigme kuhniene. Așa că un prim exercițiu ar fi să punem în contrast științele pre-paradigmatice cu cele paradigmatice (cele în care s-a constituit faza de știință normală).
  2. Mai apoi, Kuhn ne spune că în anumite domenii s-au succedat deja mai multe paradigme. De pildă, în astronomia clasică am putea eventual vorbi despre o paradigmă ptolemaică (geocentrică) și una copernicană (sau galileano-newtoniană) heliocentrică. Care ar fi diferențele dintre ele? Dar dintre activitățile comunităților angajate în cele două tipuri de știință normală?
  3. Există și științe în cadrul cărora e încă discutabil dacă s-a stabilizat vreo paradigmă? La ce alte exemple vă puteți gândi?
  4. Pot exista, pentru Kuhn, observații empirice ”divorțate” de teorie?
  5. Ce rol joacă școlile pre-paradigmatice? Ce se întâmplă cu acestea după stabilizarea paradigmei?
  6. Poate noul apărea într-o paradigmă?  (Cum e cu posibil ceva nou în știință?)

Știință și Filosofie- Discuție de seminar

~ alexliciu ~ Leave a comment

În acest seminar vom investiga câteva moduri în care știința se constituie printr-un raport cu filosofia. Pentru aceasta, ne vom uita la patru autori; doi de secol XIX (Th. Huxley și William Whewell), și doi de secol XX (Holton și Carnap). Vom discuta diverse concepții, precum ”depășirea” carnapiană a metafizicii printr-o nouă definiție a filosofiei (o ”filosofie științifică”); progresul științei prin erori (aferente, de fapt, construcției unor ipoteze verificabile), la Th. Huxley; construcția unei filosofii a științei (diferită de filosofosia științelor, la plural), la Whewell; situarea omului de știință între ciocanul raționalității și nicovala iraționalității, la Gerald Holton.

Aș propune să avem în vedere întrebări precum următoarele:

  1. Care este rolul pe care îl joacă, pentr Huxley, ”erorile știiței” (scientific errors)? Care este concepția acestuia despre progres în știință? De ce ne vorbește el în termeni de ”ipoteze verificabile”?
  2. Ce înțelege Whewell prin filosofia științelor inductive? De ce sunt acestea trecute la plural? Poate exista și o filosofie a științei inductive (la singular)? De ce consideră Whewell că știința are nevoie de metafizică (”metafizica cea corectă”, ”good metaphysics”). Ce înțelege el prin ”metafizică”? Care e rolul istoriei științei(științelor)? De ce alege Whewell să lucreze cu dicipline mai degrabă realiste decât cu umanioare?
  3. Unde stă Carnap în dezbaterea umanioare vs. știință? Definiția lui a filosofiei drept ”filosofie științifică” (și drept metodă de analiză logică a limbajului, din moment ce cunoaștere nu poate fi altceva decât cunoaștere științifică) pare să îl lege de științe, în timp ce definirea metafizicii drept ”atitudine generală despre viață” pare să îi trădeze interesul pentru umanioare. Care e, pentru Carnap, rolul poeziei, muzicii și picturii?
  4. Ce înțelege Holton prin ”noii Dionysiaci” și ”noii Apollinici”? De ce consideră el că omul de știință este prins între acuzații de iraționalitate, pe de-o parte, și acuzații de raționalitate (!), pe de alta? Care ar trebui să fie, în acest caz, atitudinea omului de știință?

Omul de știință. De la începutul modernității până în secolul al XIX-lea

~ alexliciu ~ 2 Comments

Costel Cristian

Multitudinea de termeni folosiți pentru definirea noțiunilor din sfera științei este rezultatul popularității de care s-a bucurat știința în modernitate. În secolul al XIX-lea, în special, termenul „știință” începe să desemneze totalitatea cercetărilor cu privire la natură, dar și ceva de tipul „adevăratei cunoașteri” pe care o putem găsi doar în lumea materială.

Thomas Huxley, de pildă, susține că, în epoca modernă, cunoașterea de tip științific exercită o influență care se răsfrânge nu doar asupra vieții individului luat ca atare sau asupra prosperității economice, ci și asupra felului în care gândim viața sau concepem universul, fie că această influență se manifestă la nivel conștient sau inconștient.[1]

E mai complicat însă în cazul termenului de man of science, sau ,,bărbat de știință”. Folosirea acestuia este departe de a fi coerentă la începutul epocii moderne. Steven Shapin consideră că putem vorbi de trei caractere ale omului de știință, care traversează secolele XVII și XVIII. Omul de știință la începutul epocii moderne era cineva cu un mare  interes pentru teologia naturală. Era adesea supranumit și the godly naturalist. Știința în acest context religios nu reprezintă decât un instrument ce vine în sprijinul teologiei: ,,Omul este creat cu scopul de a studia operele Creatorului astfel încât să poată observa în ele semnele evidente ale înțelepciunii Divine”[2], iar Joseph Pristely susținea în secolul XVIII că omul de știință, pentru a deveni cu adevărat virtuos,  nu trebuie decât să contemple creația Divină. Celelalte două imagini ale omului de știință, the moral philosopher și the polite philosopher of nature sunt angrenate cu precădere în sfera socială.

Bernard le Bovier de Fontenelle

Imaginea omului de știință ca filosof moral apare în secolul al XVIII-lea, unde treptat se stinge influența teologiei naturale, iar un nou arhetip științific intră în scenă, și anume omul de știință virtuos. Acesta își dedica întreaga viață cunoașterii naturale, și era perceput drept un om simplu, onest și iubitor al adevărului din natură. Un astfel de personaj a fost Bernard Le Bovier de Fontenelle. Figură marcantă pentru începutul secolul al XVIII-lea,  Fontenelle s-a consacrat împreună cu alți gânditori francezi – precum Marquis de Condorcet, Jean-Jacques Dortous de Mairan sau Jean-Paul Grandjean de Fouchy — prin elogiile aduse celor ce demonstrau o dedicare științifică ce nu  urmărește scopuri materiale sau laudative (de pildă Bernoulli, Bouguer, Euler). Aceștia sunt asemuiți cu marii eroi romani sau greci ai antichității, precum stoicii Marcus Cato și Sertorius. Elogiile au fost realizate între anii 1699 și 1791, iar aspectul inedit pe care îl aduc constă în faptul că ele trasează o legătură precisă între personajele antichității și oamenii de știință din secolul al XVIII-lea, al căror numitor comun ar fi fost adevărul de tip științific.

Joseph Addison

Elogiile lui Fontenelle nu au fost importante doar pentru societatea științifică din acele vremuri, ci au avut un impact mult mai semnificativ. Se poate chiar afirma că au servit  drept pod între comunitatea științifică și societate în genere.[3]  Pe de altă parte, Shapin ne oferă o perspectivă diferită asupra caracterului filosofului natural politicos. Acesta ne este prezentat dreptsimilar cu  filosoful moral, în sensul în care ambii demonstrează devotament și vocație pentru cunoașterea lumii naturale, iar caracterul politeții omului de știință era important pentru societatea modernă de la începutul secolului al XVIII-lea. Așa cum ne subliniază și Joseph Addison în Spectatorul, omul care dovedește o imaginație politicoasă are parte de plăceri mult mai înalte comparativ cu cel vulgar, și totodată are capacitatea de a vedea lumea dintr-o altă lumină, care-i conferă posibilitatea de a descoperi în ea numeroase plăceri ”care se ascund de generalitatea omenririi”.[4]

 Cu toate acestea, ne putem întreba ce importanță are comportamentul social definit drept a fi ”civilizat” sau ”necivilizat” în raport cu studiul lumii naturale. Ce greutate au normele sociale pentru omul de știință în contextul istoric al secolului al XVIII-lea?  Shapin susține că încă din perioada antică s-a schițat un conflict între caracterul virtuos, sfânt, al celui care este angajat social și se conformează convențiilor sociale, pe de o parte, și caracterul necivilizat, pe de alta. Întrebarea ”De ce parte a baricadei ar trebui să se situeze omul învățat?”, (ar trebui el să urmeze propriile reguli sau ar trebui să se înfățișeze ca un cetățean model?) a dus la recunoașterea valorii omului de știință și a utilității acestuia în societate, dezvoltându-se implicit o nouă filosofie naturală orientată exclusiv  către interesul societății. O astfel de filosofie naturală, care îmbracă forma certitudinii și utilității în societate, a fost posibilă pentru că au existat numeroase critici la adresa cunoașterii scolastice, care nu se angaja în viața practică, iar concepțiile filosofice etalate de aceasta ajung să fie considerate doar simple bolboroseli intelectuale, dogmatice. Gânditori moderni ca Descartes, Bacon, sau Hobbes au încercat să înlăture această tensiune printr-o reformă metodologică și conceptuală a cunoașterii naturale. Aceștia își propun să elimine subiectivitatea și orice formă de interes personal din procesul filosofic. Rezultatul e o nouă filosofie naturală, care îi  oferea celui ce o practica un rol de membru distins în societatea civilă.

Așadar, omul de știință a reprezentat un rol social care-și justifica importanța, pe de-o parte, prin modul în care se angaja în demersul cunoașterii științifice, fiind un personaj simplu, onest în cercetările lui, având drept scop adevărul științific. Pe de altă parte, realizările omului de știință sunt în concordanță cu regulile sociale, totodată activând exclusiv în folosul practic al societății civile, unde cunoașterea naturală capătă o formă apropiată de ce am numi prin termenul de ”utilitarism” .

Dar cum rămâne cu relația dintre termenul de filosofie și știință, au acești termeni înțelesuri diferite?

Dacă stăruim asupra manierei în care erau folosiți termenii de filosofie și știință spre sfârșitul secolului XVIII, începutul sec. XIX, observăm că în afara cadrului instituțional termenul de filosofie  este interșanjabil cu cel de știință. De exemplu, existau domenii precum: filosofie experimentală, știință experimentală, știință morală sau filosofie morală. Acest lucru s-a putut petrecedeoarece orice cunoaștere obținută prin aplicarea experimentului și a observației este de factură științifică.[5]

Termenii care reușesc să apară în jurul noțiunii de știință, precum scientist sau man of science, au suportat diverse critici, începând cu secolul XIX. De pildă, cei ce foloseau termenul de men of science se delimitau de celelalte domenii precum poezia, teologia sau arta, care ajung să prezinte o semnificație culturală mult mai pregnantă comparativ cu științele naturale[6]. Întreaga concepție despre omul de știință care-i conferea acestuia o poziție și un rol cert în societate, în secolul XVII și XVIII, se prăbușește. Astfel, omul de știință ajunge să nu mai fie considerat nici drept, nici pios, nici virtuos. Începutul secolului al XIX-lea ne propune  un om de știință neutru din punct de vedere moral, sau, cel puțin, pe picior de egalitate cu ceilalți membri ai societății.

Sintagma men of science capătă un aspect formal la sfârșitul secolului XIX, folosindu-se în special în scrieri sau în discursuri de tipul: ,,Cu ajutorul unui mare număr de intelectuali și oameni de știință”[7]. Așadar, cel mai probabil expresia de man o science era favorabilă celor ce voiau să-și etaleze prestigiul și onoarea de care ar fi dat dovadă fiindcă studiau știința.

[1] Thomas Huxley – Science and Culture;

[2] Steven Shapin – The Image of the Man of Science in Roy Porter – The Cambridge History of Science, The Eighteenth Century Volume 4, Cambridge University Press, 2004, p. 164;

[3] Charles B. Paul – Science and Immortality, The Eloges of the Paris Academy of Science (1699-1791), University of California Press, 1980, p. 1;

[4] Steven Shapin – The Image of the Man of Science in Roy Porter – The Cambridge History of Science, The Eighteenth Century Volume 4, Cambridge University Press, 2004, p. 172, apud, Joseph Addison, The Spectator, 21 June 1712, in Addison, Essays of Joseph Addison, ed. Sir James George; Frazer, 2 vols. (London: Macmillan, 1915);.

[5] Sydney Ross – Scientist, the story of a word, p. 69;.

[6] Idem,p. 70, apud J. Ruskin – Ariadne Florentina 1878 in Works ed. Cook and Wedderburn, London 1906, vol xxii, p. 396;

[7] Idem p. 75.

Știință și literatură- discuție de seminar

~ alexliciu ~ 1 Comment

Alexandru Liciu

Thomas Huxley este cunoscut mai ales pentru sprijinul aroape necondiționat pe care îl oferă teoriei darwniste a evoluției prin selecție naturală, deosebit de controversată în epocă. Naturalist și anatomist, profesor la Royal School of Mines, se răzvrătește împotriva a ceea ce el vede drept o popularizare proastă a științei, și își construiește un model alternativ de popularizare. Acest model, axat pe ideea că doar omul de știință se poate ocupa și de popularizarea acesteia, îi va aduce notorietate (cf. Lightman 2007, 2010). Însă Huxley, care își începe cariera relativ ”de jos” (primul să post ”științific” e cel de asistent pe o navă de expediții; departe de a fi investigatorul principal, Huxley își conduce propriile cercetări cumva clandestin și în paralel cu sarcinile sale oficiale, ceea ce va aduce uneori oprobriul colegilor – cf. White 2003), pare să ducă în timpul vieții o luptă pe mai multe fronturi: Huxley este preocupat și de construcția identității omului de știință (”man of science”) – în genere, dar poate de identitatea lui ca om de știință în primul rând. Aș vrea ca la seminar să privim dezbaterea Huxley-Arnold mai ales din acest unghi. Opunându-se termenului de ”scientist”, pe care îl vede drept un barbarism american și drept semn al unei societăți prea comerciale (cf. White op. cit. și Science-Gossip, 1894), Huxley optează pentru ”man of science”. Însă intențiile conservatoare ale lui Huxley sunt discutabile, pentru că în același timp propune un curent cu pretenții de noutate, cel de naturalism științific (scientific naturalism)

Până într-un punct, se poate afirma că, prin contrast cu Huxley, Matthew Arnold moștenește atât un concept de știință, cât și unul de cultură. Simbol al establishmentului cultural, ”Oxonian”, poet și clasicist, Arnold este cunoscut pentru prelegerile sale  despre natura ”comentariului” (criticism), în care apără natura inovatoare (invention) a acestuia (Cf. ”The Function of Criticism at the Present Time”). Însă aș zice că Arnold propune inovații importante, și că locul său în establishment nu e clar deloc: poate chiar din contră, este interesat de reformă socială (luptă împotriva unei forme de anarhie, văzută drept dis-unitate civică, dar care nu include totuși violență civilă sau polițienească), educațională (are un post de inspector școlar) și culturală (unde, aș spune, pune accentul pe dimensiunea personală a culturii, pe aproprierea și resemnificarea surselor, și pe noutatea ce apare în urma interpretării culturii deja existente).

Main claim: Disputa Huxley-Arnold este grăitoare pentru felul în care știința și cultura (respectiv ”omul de știință” și omul de cultură) își caută identitatea în sec. XIX (și în genere). Departe de a însemna un singur lucru, aceste concepte sunt a moving target.

Concepte cheie: cultură/culturi, știință (cu minusculă), Știință (cu majusculă), umanioare, cele două culturi.

Câteva întrebări la care vreau să ne oprim în timpul seminarului:

  1. Care sunt conceptele de ”știință” și de ”cultură” cu care operează ce doi? Sunt aceleași? Sau găsim și oameni de paie în argumentație? Ce înțelegem prin termenul de ”științific” (e.g.in naturalism științific)?
  2. Ce înțelege Huxley prin ”improvement (progress) of natural knowledge”? Cum este acesta legat de probema bunăstării (wealth)? Sunt avuția și confortul scopul cunoașterii naturii? Este acest tip de cunoaștere ”a mere stocking-machine”?
  3. Cum vedeți relația dintre știință și umanioare? La ce întrebări poate ”Știința” (cu literă mare) lui Huxley să ne ofere răspunsuri? Dar ”știința” (cu minusculă) lui Arnold?

Întrebare-bonus: cine e ”the practical man”/”the practical person” în această dezbatere? Este el mai debragă om de știință sau mai curând literat?

O invitație la călătorie

~ danajalobeanu ~ Leave a comment

(fragment din Dana Jalobeanu, Spectacolul filosofiei: măști, oglinzi și exerciții spirituale în Scrisorile lui Seneca)

Unele cărți au nevoie de un ghid; altfel te pierzi în ele. Fie pentru că sunt labirintice și întunecate, ca o pădure în care n-a mai intrat nimeni de multă vreme; fie pentru că sunt cristaline și luminoase ca apa unui râu de munte a cărei strălucire înșelătoare ascunde straturile de adâncime. Dacă lectura neasistată a celor din prima categorie e o orbecăială, pe celelalte le citești cu încântare, și nu bagi de seamă că rămâi, mereu, plutind la suprafață. O carte de acest tip este ceea ce ne-a lăsat Seneca sub denumirea Scrisori morale către Luciliu.

Scrisă la mijlocului primului veac creștin, în împrejurări pe care, așa cum vom vedea, nu le putem caracteriza altfel decât ca dramatice, Scrisorile către Luciliu au rămas, de atunci încoace, una dintre cele mai iubite scrieri antice. Dar și una dintre cele mai înșelătoare. La prima vedere, avem de-a face cu o serie de scrisori cu conținut filosofic pe care un maestru le expediază unui discipol. Sau pe care un prieten mai bătrân le trimite unuia mai tânăr, într-un moment dificil al existenței sale, în punctul din care contemplă bătrânețea și moartea. De pe această poziție, Seneca atacă temele mari ale filosofiei, îmbrăcându-le în haina aparent simplă a reflecției cotidiene și pigmentându-le cu povești și anecdote, situații și personaje, note de lectură și trimiteri care alcătuiesc, împreună, un portret viu al societății romane din primul veac. În același timp, textul ne vorbește despre temporalitate și moarte, despre viața care ți se scurge printre degete, despre lecturi și înțelegerea lumii, despre prietenie, despre onoare și meseria de cetățean, și despre un fel de educație, — azi i-am spune „formare continuă” — fără de care filosoful n-ar fi în stare să țină pasul cu lumea. O educație care ne ajută să gândim, raționalizând, fiecare eveniment și fiecare împrejurare a vieții.  

Deși se ocupă de subiecte care au ceva de spus oamenilor din toate timpurile, Scrisorile au fost citite foarte diferit de la o epocă la alta. Unii au văzut în ele lecții de etică, sau o introducere în filosofie; alții le-au admirat caracterul literar sau finețea paideică; istoricii au găsit în ele prețioase referințe la opere literare și filosofice pierdute; profesorii le-au predat la cursuri de filosofie și literatură, introducere în etică sau istoria filosofiei… ca să nu mai vorbim de faptul că, timp de secole, ele au făcut parte din parcursul educațional ca exemplu de strălucire stilistică (și subiecte grele de examen la latină) sau, mai rău, ca rezervor de cuvinte înțelepte și „precepte de viață”. În ultimele decenii, Seneca a fost redescoperit, în siajul revirimentului studiilor despre stoici și despre „filosofia ca mod de viață”. Iar în ultimii ani asistăm la  o adevărată explozie de studii, articole și ediții care atestă nu doar popularitatea acestui volum ci și faptul că nu e un text atât de simplu precum pare.

Eu m-am întâlnit cu Seneca mai întâi într-un context academic, descoperindu-l atunci când căutam altceva: sursele antice ale ideii moderne de filosofie construită și practicată în comun, în ceea ce Francis Bacon numea o „frăție a luminii” (Brotherhood of Light); o filosofie accesibilă tuturor dar pe care ajung să o practice doar câțiva, într-o comunitate de prieteni, învățători, discipoli, o „frăție” a învățaților de peste tot și din toate timpurile. Cu aceste întrebări m-am apropiat de Seneca și m-am trezit în fața unui continent necunoscut. Mi-am petrecut câțiva ani explorând influențele stoice asupra filosofiei moderne. Citind Seneca atunci, cu mult timp în urmă, mi-am dat imediat seama de complexitatea textelor sale; de faptul că în ele există straturi de suprafață și straturi de profunzime; de strălucirea lor întrucâtva înșelătoare, precum și de faptul că avem în ele un parcurs literar neliniar, ale cărui volute nu sunt întotdeauna ușor de urmat. Cu alte cuvinte, mi-am dat seama că aș avea nevoie, pentru a merge mai departe, de un ghid. Însă n-am trecut mai departe.

Abia mulți ani mai târziu m-am re-întâlnit cu Seneca, într-un context mult mai puțin academic, și anume atunci când mi l-am luat ca tovarăș într-o vacanță la munte. Am decis să citesc Scrisorile nu în relație cu alte texte, ci ca pe un text în sine. Ca pe un text care îmi este adresat în mod direct. În fond, Scrisorile pledează pentru asta. Cititorul este chemat să se substituie adresantului și să intre în acest joc al învățării filosofiei. Să devină Luciliu, măcar pe parcursul lecturii.

Și în acest punct m-am întrebat dacă acesta n-ar putea fi punctul de plecare al unui exercițiu pedagogic. Dacă nu cumva am putea face asta împreună, noi, cititorii, împărtășindu-ne experiențele. Așa s-a născut ideea acestui curs.

Filosofia științei – plan de seminar

~ danajalobeanu ~ Leave a comment

Alexandru Liciu

Seminarul cursului de filosofia științei se va desfășura ca un grup de lucru pe text. Studenților li se cere să citească toate textele indicate ca lecturi obligatorii. Pentru unele dintre seminarii există și lecturi suplimentare pentru cei care doresc să citească mai mult. Textele de seminar se găsesc în drop-box-ul cursului.

Prezența la seminar este obligatorie. Studenții care, din motive obiective, sunt siliți să lipsească la un seminar au obligația de a anunța acest lucru printr-un email către titularul de curs și de seminar. Studenții care lipsesc la mai mult de 5 întâlniri de seminar vor fi nevoiți să repete anul (nu se vor putea prezenta la restanță).

Teme de seminar:

  1. Știință și literatură.

Acest prim seminar urmărește trasarea unor delimitări conceptuale. Vom încerca să vedem cu ce alte discipline concurează știința în momentul emergenței acesteia (umanioare, broadly conceived: teologie, educație axată pe clasici, literatură). Urmărind un studiu de caz, vom vedea că știința emerge ca o viziune totalizantă despre lume (”Știința” cu majusculă, dacă vreți), și nu neapărat (doar) ca o metodă de cunoaștere.

Texte de seminar: Huxley- Science and Culture; Huxley- On the Adviseableness of Improving natural Knowledge; Matthew Arnold- Literature and Science.

Obiective: Studenții vor formula întrebări cu privire la natura demersului științific pentru perioada Angliei victoriene. Vom discuta perspectiva lui Huxley, pentru care știința contemporană este o viziune înglobantă asupra lumii mai degrabă decât o metodă. Conform acestei poziții, știința (unitară, deși fragmentată artificial) oferă răspunsuri despre estetic și etic. Acestei poziții i se va opune Matthew Arnold, prin o serie de reflecții epistemologice.

Evaluare: dezbatere de tip warm-up: Știința cu majusculă sau cu minusculă?

2. Știință și filosofie. În seminarele doi și trei, vom discuta dacă -și în ce fel- filosofia (științei) ajunge să fie unul din actorii principali pe scena definirii științei. În acest seminar, ne ocupăm de primul episod al acestui demers, și anume cel care se petrece în secolul al XIX-lea.

Texte de seminar: William Whewell –Introducerea la Philosophy of Inductive Sciences; Th.Huxley- The Progress of Science; Bacon –The Great Instauration, Distribution of Work, partea I.

Obiective: Vom discuta concepția lui Huxley în conformitate cu care progresul științei apare printr-o serie de ”greșeli” (preia termenul Baconian de ”anticipări ale naturii”). Deși indezirabile în prezent, Huxley cosideră că acestea au fost inevitabile în trecut. Aceste greșeli sunt și ceea ce Huxley înțelege prin ”ipoteze” (reformulând, pentru Huxley cunoașterea a progresat prin ”ipoteze” înțelese în sensul de ”anticipări Baconiene ale Naturii”). De asemena, vom analiza întrebări ce emerg din textul lui Whewell: de ce consideră el că calea către o filosofie a științei (philosophy of science) trebuie să treacă mai întâi prin disciplina filosofiei științelor, la plural (philosophy of the sciences?). De ce crede el că e pe cale de a propune o filosofie a științei/științelor? Ce legătură are aceasta cu ”filosofia cunoașterii”/epistemologia (philosophy of knowledge)? Dar cu disciplinele particulare(cf. critica adusă lui Bacon)? În acest sens, câteva pasaje din Bacon ne vor servi drept referințe clarificatoare.

3. Criteriul de demarcație verificaționist

În acest seminar, vom trece la cel de-al doilea episod al discuției începute cu un seminar în urmă, urmărind felul în care demarcația dintre știință și filosofie (a științei) se maturizează la începutul sec. XX.

Texte de seminar: Carnap- The Elimination of Metaphysics Through Logical Analysis of Language; Holton- On Being Caught between Dionysians and Apollonians

Obiective: Studenții vor compara perspectiva lui Carnap cu cea a lui Holton, însă vor analiza critic și fiecare teorie în parte. Pentru Carnap, doar ceea ce poate fi formalizat (bine-format) poate fi inclus în știință (astfel explicându-se și conceptul său de sens), în timp ce restul trebuie exclus drept fiind de natură metafizică. Această idee presupune totuși o relație complicată cu ceea ce Carnap numește ”propoziții de observație” (observation sentences sau protocol sentences), pornind de la care se construiesc defințiile entităților științifice (semne ale bine-formării acestora). Pentru Holton, omul de știință este prins între ceea ce el numește ”noii dionisieci” (atacuri pe baza unor interpretări populare eronate ale științei) și ”apollonieni” (filosofi ai științei, precum Carnap). Este oricare dintre aceste atacuri justificat sau mai curând nejustificat?

4. Știință și pseudo-științe

În acest seminar vom anticipa puțin o serie din discuțiile viitoare, pentru a putea avea o perspectivă de ansamblu asupra problematicii demarcației dintre științe și pseudoștiințe. Folosind două exemple (astrologia și creaționismul), vom arăta cât este de complicat, de fapt, să separi între știință și pseudoștiință.

Texte de seminar: Paul Thagard- Why Astrology is a Pseudoscience; Larry Laudan- Commentary: Science at the Bar- Causes for Concern

Obiective: Studenții vor discuta criteriul multifațetat pe care Thagard îl propune pentru a distinge între știință și pseudoștiință, ce include, față de criteriul verificaționist discutat la cursul/seminarul anterior, nu doar elemente de natură logică, ci și factori sociali sau istorici. După o scurtă perspectivă istorică asupra disciplinei astrologiei, Thaggard arată de ce unele criterii de demarcație propuse anterior sunt insuficiente (pentru el, astrologia satisface atât criteriul verificabilității, cât și pe cel al falsificabilității). Criteriul propus de Thaggard este o conjuncție între elemente ce țin de teorie, unele ce țin de comuniatea celor care propun disciplina discutată, și unele ce țin de contextul istoric (văzut, la rândul său, drept o mixtură între felul în care o teorie reușește de-a lungul timpului să explice noi fapte – numite, în spirit Kuhnian, anomalii- și existența unor teorii concurente). Prin toate acestea, Thaggard înțelege un accent pus pe latura socială a demarcației științei de pseudoștiință. Studenții vor analiza critic propunere lui Thaggard, utilizând atât exemplul astrologiei, cât și alte exemple disponibile. Studenții vor discuta și propunerea lui Laudan, în conformitate cu care putem fi de acord cu condamnarea creaționismului științific, deși –în viziunea lui – invocăm argumetele greșite, bazate pe o preconcepție asupra felului în care funcționează știința. Care sunt, pentru Laudan, criteriile de demarcație?

Evaluare: dezbatere: este astrologia/ creaționismul o disciplină științifică sau pseudoștiințifică?

5. The historicist turn. Știința normală. Discipline și practici.

În acest seminar ne îndreptăm atenția de la discuția despre elementele logice ale științificității (deși nu am discutat exclusiv despre acestea) la așa-numitul historical turn, perspectiva conform căreia criteriile științificității trebuie înțelese istoric. În acest sens, vom începe o discuție asupra unei propuneri clasice, cea oferită de Thomas Kuhn.

Texte de seminar: Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, ch. 2-4.

Obiective: În acest seminar, studenții vor înțelege, aplica pe exemple, și analiza critic conceptul Kuhnian de știință normală (normal science) drept puzzle-solving. Vom reflecta, de asemenea, asupra conceptului Kuhnian de istorie: de ce e aceasta în stare să ne spună ce e științific și ce nu?

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

6. Ce este o paradigmă? Sensul restrictiv al paradigmeor, sensul lar al paradigmelor.

Continuăm discuția perspectivei lui Kuhn, aducând în joc un alt concept, conex celui de știință normală, și anume cel de paradigmă, cu multiplele lui redefințiții și ajustări.

Texte de seminar: Ian Hacking- ”Paradigms”, în Daston & Richards (eds.), The Structure of Scientific Revolutions at Fifty

Obiective: Cu ajutorul textului lui Hacking, studenții vor putea analiza critic conceptul Kuhnian de paradigmă, înțeles atât în sensul de exemplar sau de model, dar și de viziune asupra lumii (world-view). Vom discuta și cele trei explicații pe care Kuhn le oferă cu privire la felul în care folosește termenul de ”paradigmă”. Întrebare-bonus: de ce pentru Haking analiza lui Kuhn ține de filosofie (poate de logică flosofică), dar nu de filosofia științei sau de istoria & filosofia științei?

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

7. Anomalii, descoperiri, revoluții

Texte de seminar: Lakatos- ”Anomalies Versus `Crucial Experiments’”

Obiective: Vom introduce perspectiva lui Lakatos, pentru care știința nu este caracterizată din conjecturi și respingerea acestora (conjectures and refutations, sau trial-and-error procedure), ci de existența unor proiecte de cercetare. Studenții vor analiza critic poziția conform căreia într-un proiect de cercetare nu pot exista experimente cruciale (înțelese în mai multe sensuri, i.e. Lakatos & Grunbaum), ci, de fapt, experimentele crucaiale marchează un clash între două proiecte concurente. De asemenea, ne vom întreba ce înțelege Lakatos prin proiect de cercetare degenerativ.

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

8. Falsificaționism

Texte de seminar: Popper- ”Science: Conjectures and Reftations”

Obiective: Vom discuta cazul ”revoluției Austriece” (Einstein, Marx, Freud, Adler) propuse de Popper drept ilustrare a teoriei sale a falsificaționismului. În ce fel cotrastează Popper ultimele trei cazuri cu cel dintâi? Este textul lui Popper despre un concept de adevăr, despre un concept de cuantifcare (measurability), sau despre altceva? Care sunt pașii teoriei lui Popper?

9. Problemele falsificaționismului: testabilitate, subdeterminare teoretică (theory ladeness).

Texte de seminar: Duhem – Physical Theory and Experiment

Obiective: În acest seminar studenții vor aprecia critic teza duhemiană în conformitate cu care un experiment nu poate ataca o ipoteză izolată, ci doar un mănunchi de ipoteze, fiind astfel imposibil de stabili ținta atacului experimental. Vom discuta această teză aplicată pe un studiu de caz din istoria științei: dezbaterea Newton-Hooke despre natura luminii și ontologia culorilor. Marchează această dezbatere construcția unui experiment crucial (experimentum crucis)?

Evaluare: analiză de text și a studiului de caz; participare activă și la obiect la seminar.

10. Tipuri de falsificaționism.

Texte de seminar: Lakatos-”Falsificationism and the methodology of research programmes” part. 1

Obiective: Ne vom întreba de ce (și în ce sens) susține Lakatos că Popper oferă un concept naiv de falsificabilitate.

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.

11. Programe de cercetare

Texte de seminar: Lakatos ”Falsificationism and the methodology of reseacrh programmes” part. 2

Obiective: Vom analiza în detaliu conceptul lakatosian de proiect de cercetare.

12. Reconstrucție conceptuală.

Texte de seminar: Lakatos – ”History of Science and its Rational Reconstructions”

Obiective: Vom analiza viziunea lakatosiană cu privire la relația dintre istoriografia științei și filosofia științei. Cum putem oferi un account rațional pentru evoluția conceptuală din știință? Putem interpreta istoria științei normativ?

Evaluare: dezbatere: istorie internalistă a științei vs. istorie externalistă a științei

13. Historical epistemology.

În acest seminar vom discuta o perspectivă ce deschide drumul către o istoricizare mai radicală. Pentru epistemologia istoristă, concepte care până acum au fost văzute drept trans-istorice (concepte precum cel de observație, acuratețe, certitudine, percepție etc.) sunt văzute în cheie istorică.

Texte de seminar: Sturm-  ”Historical Epistemology or History of Epistemology?”

Obiective: Vom discuta felul în care Sturm contratează epistemologia istoristă cu istoria epistemologiei (deși și el acceptă că există curente de graniță între cele două), optând pentru cea din urmă și atacând astfel poziții de tipul Daston & Gallison, argumentând că epistemologia istoristă nu e utilă (useful) pentru probleme epistemologice în genere. Oare cum se pot apăra epistemologii istoriciști? Cum vi se pare ideea că nu există o schimbare istorică a conceptului de percepție, ci doar o schimbare a raportului dintre percepție și alte facultăți (e.g. judecată)? Și care este locul practicilor în toată această poveste?

Evaluare: analiză de text, participare activă și la obiect la seminar.